Interpersonal sau intrapersonal? Persuasiunea are nevoie de cei doi actori ai comunicării, emiţător şi receptor sau poate include o singură persoană, ca în cazurile de auto-influenţare ? În principiu, persuasiunea are nevoie de doi sau mai mulţi indivizi( persuasiunea pură), însă persuasiunea extremă poate include situaţii în care oamenii încearcă să se autoconvingă (persuasiunea extremă).

Se poate defini persuasiunea plecând de la emiţător. Este efortul acestuia de a influenţa, modifica crea opinii, atitudini etc. conştient sau nu ? Şi în acest caz, regula este a intenţiei conştiente (persuasiunea pură) excepţia ţine de intenţia inconştientă sau mai puţin evidentă (persuasiune extremă).

Din poziţia receptorului, se poate defini persuasiunea în funcţie de efectul avut asupra acestuia, de succesul, de reuşita acţiunii de persuasiune. Regula ar fi aici efectul îndeplinit, excepţia lipsa efectelor, eşecul.

Persuasiunea nu este însă un produs, un rezultat, ci un proces, interesează procesul în sine şi nu doar rezultatul obţinut. Prin urmare, a încerca o definiţie din punctul de vedere al receptorului sau al emiţătorului nu reprezintă un punct de plecare corect în definirea persuasiunii, deoarece ambele părţi ale procesului de comunicare ar putea fi angajate simultan în persuasiune.

O altă abordare ar fi din perspectiva canalului de comunicare. Sunt autori care susţin că „persuasiunea începe şi se termină cu exprimarea simbolică, ce include atât limbajul cât şi alte acţiuni pline de semnificaţie, cum ar fi nesupunerea civică şi marşurile de protest” . Limitarea canalului de comunicare doar la cuvinte şi simboluri poate conduce la o imagine distorsionată a persuasiunii, în reclame spre exemplu, nu doar textul este important, ci şi imaginea, persuasiv fiind mesajul în integralitatea lui, imagine şi text.

Caracterul interpersonal, intenţionalitatea, efectele, liberul arbitru şi acţiunea simbolică, toate aceste criterii vizând rând pe rând elementele comunicării. Fără a avea în vedere contextul în care evoluează toate aceste aspecte nu vom avea decât un model static al persuasiunii, prin urmare trebuie avut în vedere şi contextul în care aceasta se realizează (în grup restrâns, într-un cadru organizaţional, prin mass media etc).

O definiţie modernă şi funcţională este cea oferită de Gass şi Seiter, care oferă o perspectivă destul de cuprinzătoare asupra persuasiunii, având în vedere atât persuasiunea pură cât şi cea extremă, astfel :” persuasiunea presupune una sau mai multe persoane implicate în activitatea de creare, intensificare, modificare sau suprimare a părerilor, atitudinilor, intenţiilor, motivaţiilor şi sau comportamentelor în cadrul restricţiilor unui anumit context de comunicare ”.

Prin urmare, persuasiunea este un proces de comunicare în care ambele părţi ar putea fi angajate simultan în persuasiune şi care presupune : schimbarea opiniei unei alte persoane sau a propriei opinii, crearea de opinii, atitudini, motivaţii acolo unde nu existau, amplificarea unor atitudini existente deja, eliminarea unor opinii, atitudini, motivaţii.