Murmurand cuvinte

A avea credinta, a multumi,
a avea nadejde, a indrazni,
a se bucura, a fi inspirat,
a avea curaj,
a discerne, a persevera, a invata,
a suferi, a depasi, a fi atent,
a fi disciplinat,
a avea compasiune, a ierta, a fi de incredere,
a fi rabdator, a fi inocent, a fi prudent , a fi intuitiv,
a fi hotarat,
a avea mare grija cu ceea ce gandesti , a impartasi,
a nu exagera,
a asculta, a nu judeca pe altul, a te judeca pe tine,
a te accepta, a te impaca cu tine,

a spune :

„ Faca-se voia Ta”

Umbra liliacului alb

« Si liliacul cel mai alb are umbra sa ».

Un frumos citat apartinand se pare lui Lao Tze, filozoful chinez considerat autorul cartii sacre a daoismului.

In fericire se ascunde nefericirea, greul si usorul sunt ingemanate, din inalt putem percepe adancul, fiecare lucru se acorda cu opusul sau. Contrariile decurg unul din altul. Lumea se afla in permanenta schimbare, iar binele este inseparabil de rau, frumosul de urat. Tăcerea ne învaţa răspunderea pentru cuvintele noastre. Oboseala da valoarea odihnei, boala ne face sa intelegem binecuvântarea sănătăţii. Arsita focului ne face sa dorim racoarea apei, moartea ne da masura vietii.

Esenţa vieţii este conferită de un spirit universal, divizat în feminin (yin) şi masculin (yang).

Omul poate dobândi nemurirea, dacă ştie să hrănească acest duh universal. Lao iti arata calea devenirii mistice prin care poti deveni şuvoiul lumii, Dao va fi cu tine şi te vei putea întoarce la starea copilăriei.

Despre viata lui Lao Tze se stiu putine lucruri : trecerea unei comete a marcat conceptia sa miraculoasa, s-a nascut batran cu par alb si barba, a fost conteporan cu Confucius si a indeplinit functia de arhivar la curtea Zhou. Si-a parasit tara datorita disputelor politice. Legenda spune ca a plecat calare pe un bivol. A scris Cartea Caii si a Virtutii.

Nimeni nu stie ce a devenit filozoful, mie imi place insa sa cred ca a ajuns intr-o gradina in care este numai primavara si contempla florile mari si albe cu petale curbate ale liliacului, constatand cu intelepciune ca o conditie esentiala chiar si pentru liliacul cel mai alb este existenta umbrei, lipsa acesteia facand ca petalele albe sa se ridice in straniu vartej spre inaltimile pure ale modelelor si absolutului.

Sa ingaduim deci umbra liliacului alb care il mai retine cu noi aici pe pamant .

«Arborii suspinelor »

"Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.

 Iubirea-i fum ce din suspine creşte."

William Shakespeare  "Romeo si Julieta"

O tema care de milenii beneficiaza de atentia poetilor, dramaturgilor, romancierilor: iubirea

Intreaga literatura abunda in definitii care  de care mai surprinzatoare din care metafora  este bineinteles nelipsita. Izvorata din ratiunea inimii, de multe ori intra in conflict cu ceea ce tine de rational, de moral, de posibil sau realizabil.

Poetul vorbeste despre « arborii suspinelor » pentru ca iubirea este un dor, o nostalgie dupa ceva ce lipseste inimii tale si crezi ca cel iubit iti poate stinge acea sete, acel dor. Tocmai de aceea este « un fum » este o aspiratie nelamurita.

 Metafora iubirii ca foc ce arde este des intalnita in lirica de dragoste.Focul este atat devastator cat si purificator. Nici metafora marii de lacrimi varsate de  protagonistii iubirilor tragice nu este noua.

Iubirea este « nebunie inteleapta » pentru ca desi in ochii ratiunii ea pare a fi pierderea discernamantului, din punctul de vedere a ratiunii sufletului ,este lucru intelept, deoarece este ceea ce lipseste inimii, ceea ce ii aduce implinire .

Sa iubesti si sa fii iubit, iata « dulceata ce ne mantuie », fericirea suprema, daca ar fi vorba de aceeasi persoana, dar se intampla rar acest lucru pentru ca inima are propriile sale ratiuni si dragostea este un teritoriu salbatic ce face victime fara incetare, de aceea poetul spune ca  dragostea este « fierea ce inabusa ». 

Fluturi de lumina

Suntem asemeni unor larve.
Traim lipite de pamant si ne inchipuim ca asta e totul.
Ne tesem in final coconul si spunem blazati :

Asta a fost TOT.

Dar in noi creste nebanuit, stralucitor si pur, un fluture de lumina din tesatura vesniciei.

Reteta de comunicare

Acelasi cuvant, dar alte ganduri.
Odată spuse, lucrurile ies la iveală, altfel decât sunt gandite.
Cuvintele sunt umilite de gand.

Alteori, cuvintele umilesc gandul.
Ceva ne scapa. Ceva spune mai mult.
Mai sunt si alte ingrediente care dau tot farmecul povestii :
blocaj, bruiaj, filtrare, distorsiune, tipare mentale diferite,

exagerare, redimensionare, adaugare, omisiune, anticipare,

ramanerea in urma si analizare.

Amestecati bine !

O parabola

O parabolă atribuită lui Buddha .

"Un om care se agaţă de viaţă, nevrând cu nici un preţ să moară, un om care caută plăcerea simţurilor, este urmărit de patru şerpi. El aude un glas care îi porunceşte ca, din când în când, să-i hrănească şi să-i îmbăieze pe cei patru şerpi. Îngrozit de aceşti şerpi periculoşi omul fuge. Aude din nou un glas. Acesta îl face atent la cinci ucigaşi care sînt pe urmele lui. Omul o ia din nou la fugă. Un glas îi atrage atenţia asupra unui al şaselea ucigaş care, cu sabia scoasă, vrea să-i taie capul. Omul scapă iarăşi cu fuga. Ajunge într-un sat pustiu. Aude un glas, care îi spune că foarte curând satul va fi prădat de hoţi. Fugind mai departe, omul ajunge la o mare vărsare de ape. Pe malul de dincoace el nu se simte în siguranţă; din paie, nuiele şi frunze îşi face un coş, în care trece pe celălalt mal. Acum este în siguranţă; este brahman. Sensul acestei povestiri simbolice este următorul: Omul trebuie să treacă prin cel mai diferite stări pînă ajunge la cele divine. În cei patru şerpi trebuie să vedem cele patru elemente focul, apa, pămîntul, aerul, în cei cinci ucigaşi, cele cinci simţuri. Satul pustiu este sufletul, care s-a sustras impresiilor senzoriale, dar care, fiind singur cu sine încă nu este sigur. Dacă interesul său cuprinde doar natura sa inferioară, el trebuie să piară. Omul trebuie să-şi construiască luntrea, cu care va trece fluviul vremelniciei, de pe ţărmul naturii senzoriale pe acela a naturii etern-divine."

La aceasta parabolă face referire Rudolf Steiner în cartea sa

"Creştinismul ca fapt mistic şi misterele antichităţii"

Lectii de zbor

În "Phaidros", Platon reprezinta sufletul printr-un atelaj avînd doi cai cu multe aripi şi un conducator. Unul dintre cai este răbdător şi înţelept, celălalt este de nestapanit.

Cînd atelajul întîlneşte în drum un obstacol, calul cel îndărătnic il trage inapoi si pe calul cel bun. Prin urmare, sufletul nu se poate niciodată înalţa nestingherit în împărăţia celor divine.

Unele suflete se înalţă mai mult, altele mai puţin.

Sufletul care a privit cealaltă lume rămîne nevătămat pînă la următoarea călătorie; cel care, din cauza calului sălbatic, n-a văzut nimic trebuie să încerce să realizeze acest lucru printr-o nouă călătorie.

Călătoriile desemneaza diferitele întrupări ale sufletului. O călătorie înseamnă viaţa sufletului într-o personalitate. Calul sălbatic reprezintă natura inferioară, cel înţelept natura superioară, iar conducătorul reprezintă sufletul care aspiră la îndumnezeire.

Platon recurge la mit pentru a reprezenta drumul sufletului veşnic, de-a lungul diferitelor metamorfoze.