Acrobaţi

  

Pentru  Wittgenstein  scopul filosofiei este de a "învăţa musca cum să iasă din sticlă".

Musca în sticlă este o metaforă ” tare” desemnând  condiţia  omului.

O imagine poate nu la fel de percutantă  este aceea a peştelui  în plasă, desemnând aceeşi umanitate captivă. Îi aparţine lui Norberto Bobbio.

Întrebat daca filosofia are menirea de a învăţa omul  să-şi schimbe condiţia, Vattimo raspunde:

„ Mă tem că ideea că filosofia i-ar învăţa ceva pe oameni, ceva hotărîtor pentru a le schimba condiţia, face încă parte dintr-o   ideologie   ce  concepe   filosofia  în   termeni   de hegemonie, una dintre nenumăratele transformări ale puterii filosofilor din Platon. Legată, între altele, de separaţia platonică dintre o lume a esenţei autentice - spaţiul din afara  sticlei  -  şi  o  lume  a  aparenţei,  a dezordinii,  a inautenticităţii, îmi place mai mult imaginea cu plasa: însă nu gîndindu-mă la oameni ca peşti, ci de pildă, ca acrobaţi. Plasa devine trapez, dispozitiv, împletitură de căi ce se pot parcurge;  mai   mult,  existenţa  constă  poate  tocmai  în această mişcare de-a lungul ochiurilor plasei, înţeleasă ca o reţea de conexiuni. Nu există o eliberare dincolo de aparenţe, într-un pretins spaţiu al fiinţei autentice; există, în    schimb,    libertate    ca    mobilitate    între    aşa-zisele "aparenţe", care "aparenţe", însă, cum ne învaţă Nietzsche, nu se mai numesc aşa: acum cînd "lumea adevărată a devenit poveste", nu mai există nici o esenţă de adevăr care să le coboare la rangul de minciună şi falsitate. Reticulul, plasa în care e prinsă, şi dată nouă, existenţa noastră, e ansamblul tuturor acelor mesaje pe care, prin limbaj şi prin feluritele "forme simbolice", omenirea ni-1 transmite. Filosofia, cred eu, trebuie să ne înveţe să ne mişcăm în împletitura acestor mesaje, făcîndu-ne să trăim fiece mesaj în parte, şi fiece experienţă în parte, în indisolubila-i legătură cu toate celelalte, ca şi în continuitatea ei faţă de acestea, continuitate de care depinde sensul experienţei.”

Molima violentei

Doi indivizi doresc acelaşi obiect.

Obiectul este uitat şi se ajunge ca dorinţa unuia să condiţioneze dorinţa celuilalt.

Obiectul este dorit nu pentru el în sine, ci doar pentru că este dorit de celălalt.

Dacă prima treaptă o constituie imitarea dorinţei, treapta a doua o reprezintă imitarea  antagonismului.

Imitând antagonismul, se ajunge  la un antagonism general.

Cei doi care doreau stăpânirea aceluiaşi obiect, acum doresc distrugerea aceluiaşi inamic.

Această tensiune se va acumula şi se va îndrepta spre o victimă.

Ultima treaptă va conduce la eliminarea brutală a victimei.

Grupul îşi va redobândi calmul, iar victima, prin faptul că a readus pacea, va fi sacralizată.

În felul acesta explica  Réné Girard originea religiei arhaice, a sacrificiului şi a tabuului .

Crizele mimetice se vor repeta ciclic în cadrul grupului odată cu apariţia tensiunii.

Procesul de victimizare este potrivit lui Girard veriga lipsă între lumea animală şi lumea umană.
Este principiul care explică umanizarea primatelor.

Cu ţapii ispăşitori începe cultura şi se dezvoltă limbajul. 

Din aceasta perspectivă este făcută o analiză inedită a creştinismului şi Bibliei.

Nu divinitatea a inventat sacrificiile.Violenţa omului a inventat sacrificiile.
Violenţa, prin angoasă a devenit credinţă magică şi apoi frică sacră. 
"Cele ascunse de la intemeierea lumii" constau în adevarul despre violentă  ca proces intemeietor al conditiei umane, adevar  pe care omul vrea sa-l uite, reprimandu-l. 
 Vindecarea  de aceasta contagioasa violenta  nu se poate face dacat  dacă  vom reusi sa iubim  chiar şi vrăjmaşul violent.
Dacă vom întoarce şi obrazul celălalt.
Dacă toţi  vom face aşa, nu vor mai exista vrăjmaşi şi nu vor mai fi violenţe.