O poveste despre cărți

„ Ce însemnătate are despre ce fel de cărți s-a vorbit?” întreabă nedumerit tânărul Adso. Guglielmo îi răspunde prompt :”are mare însemnătate pentru că noi căutam aici să înțelegem ce s-a întâmplat între niște oameni care trăiesc între cărți, cu cărți, prin cărți și deci și cuvintele lor despre cărți sunt însemnate.” 

Lectura recentă a „Textelor captive” ale lui Borges mi-a reamintit înrudirea  literară a celor doi mari scriitori, Eco și  Borges fiind printre pionerii teoriilor postmoderniste privind textul deschis.

Am citit „Numele trandafirului”  în 1984 când a apărut traducerea în limba română. Am văzut ecranizarea făcută de  Jean-Jacques Annaud în 1986, cu Sean Connery, Christian Slater si F. Murray Abraham în rolurile principale.

Jorge din Burgos, numele bibliotecarului orb din romanul „Numele trandafirului” face trimitere evidentă la scriitorul argentinian, Jorge Luis Borges.

Biblioteca labirint, cărți enigmatice, oglinzi magice, secte misterioase , sunt tot atâtea motive literare întâlnite la cei doi scriitori. Dacă Borges își imagina raiul în formă de bibliotecă, la Umberto Eco, deși plasată într-o mănăstire,  biblioteca pare a fi chiar iadul.

 „Biblioteca se apără singură, e de nepătruns precum adevărul pe care-l găzduiește, amăgitoare precum minciunile, pe care le păstrează. Labirint al minții ea este deopotrivă un labirint pământesc, poți să intri, dar nu mai poți să ieși.”

Ca și la Borges există o interferență a poveștilor: „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă.”

Acțiunea romanului este plasată în plin ev mediu, la 1327, într-o mănăstire. Aici are loc o crimă, victimă fiind „Adelmo din Otranto, tânăr călugăr, maestru al miniaturii” care fusese găsit mort „în râpa peste care se înălța turnul manastirii.” Din această cauză, asupra călugărilor planează ca un nor negru, acuzația de erezie. William de Baskerville, un călugăr franciscan, este trimis să ancheteze crima. El este însoțit de Adso din Melk, un foarte tânăr călugar benedictin devenit secretarul și discipolul său. Pentru  Adso această misiune este și  un prilej de a călători, de a vedea orașe faimoase și abații străine. El  este cel care povestește peste ani întâmplările. După sosirea celor doi la mănăstire, alți călugări mor  în mod straniu. Guglielmo și Adso vor dezlega misterul: mobilul crimelor  este legat de conținutul cărții „Poetica” scrisă de Aristotel, tratat rămas necunoscut lumii creștine. În bibloteca mănăstirii se afla unicul  exemplar.

 Deși posedarea demonică era o explicație la îndemână în vremea aceea, Guglielmo nu o ia în calcul, considerând că „singura dovadă a prezenței diavolului era înflăcărarea cu care toți doreau neapărat să-l vadă la treabă”. El știa faptul că „...în multe procese diavolul nu acționează numai prin vinovat, ci poate, și mai ales, prin judecători.” Și că „răul pe care-l face erezia lumii creștine este că întunecă ideile și îi indeamnă pe toți să devină inchizitori pentru binele lor personal.” „Ager pentru a descoperi și prudent pentru a acoperi” Guglielmo oferă cititorului adevarate exerciții de logică lăsându-se totuși „stăpânit de viciul vanității când era vorba să dovedească ascuțimea minții sale”.

Recitind cartea după multiplele vizionari ale filmului, nu mă pot desprinde de impresia de a-l vedea pe fratele Guglielmo în rolul lui Sean Connery.

Maniera în care monahul franciscan rezolvă enigma crimei este în accepțiunea lui Eco o analogie pentru felul în care cititorul trebuie să se apropie de text, fiind atent la „contextul relevant”.

Semioticianul Eco se foloseste în construcția romanului de semne și semne ale semnelor, asemeni unui Demiurg al simbolurilor.

Deși a avut intenția de a da romanului un „titlu complet neutru”, ne bucurăm că nu a reușit, „Numele trandafirului”, fiind un  titlu memorabil și plin de semnificații.

„Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost”, „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”, acesta este finalul cărții, autorul  reușind un „Finis coronat opus”, tot pe latinește spus. 

Se poate explica titlul prin celebrul vers al lui Villon „Mais où sont les neiges d'antan”   din tot ce-a fost frumos în trecut nu rămânem decat cu  amintirea, cu ideea, cu numele.Putem rămîne cu nume goale de conținut, așa cum din prezumtiva „Poetica” a lui Aristotel nu a ramas decat un nume, sau cu o  amintire așa cum Adso a păstrat amintirea tinerei fete pierdute fără să-i știe numele.

Eu aleg să cred că titlul  „Numele trandafirului” este  o frumoasă metaforă pentru ceea ce este o carte. Asemeni trandafirului cu zeci de petale, are file și file, asemeni trandafirului ce ne uimește prin culoare și ne îmbată prin parfum o carte ne poate vrăji prin emoția estetică produsă, ”numele trandafirului” putând fi un arhetip al Cărții din care se resfiră cărțile deja scrise, cărțile care se scriu acum, precum și „viziunea cărților care nu au fost scrise încă”, dar vor fi scrise în viitor...

O carte despre cărți, al cărui titlu poate fi o superbă metaforă pentru Carte.

Captivantele "Texte captive"

     Am primit de curând, în dar, de ziua onomastică, noua traducere din opera lui Jorge Luis Borges apărută în seria de autor consacrată celebrului scriitor argentinian din cadrul colecţiei „Biblioteca Polirom”. 

    “Texte captive” este numele volumului care aduce împreună eseuri, recenzii, scurte biografii scrise de Borges. O copleşitoare frescă literară realizată cu inteligenţă, erudiţie, eleganţă şi rafinament. Lectura sutelor de pagini mi-a prilejuit o enormă bucurie. Un adevărat regal. 

    „Prologuri cu un prolog de prologuri“, „Şapte seri“ şi „Texte captive“  acestea sunt cele trei mari secţiuni ale volumului. 
„Prologuri cu un prolog de prologuri”, un titlu destul de amuzant care ne introduce în modul cel mai serios  în lectura prologurilor unor  cărţi aparţinând culturii universale, Borges împărtăşindu-ne firesc şi sincer convingerile sale literare.Lewis Carroll, Melville, cu Moby Dick, romanul „nesfârşit", Quevedo, Shakespeare cu Mackbeth. Henry James, Swedenborg, Valery si Whitman.Obsesiile universului kafkian sunt si ele prezente. De altfel, Borges este şi traducător al  “Metamorfozei”. 

   Observăm că mare parte sunt scriitori cu care Borges are afinităţi şi care într-un fel sau altul reprezintă o culoare din spectrul luminii ce animă universul imaginaţiei borgesiene. 

  Sunt şi pagini dedicate  scriitorilor argentinieni cum ar fi poetul Evaristo Carriego, scriitorul, umoristul si filosoful Macedonio Fernández , filosoful si criticul literar  Pedro Henriquez Urena, jurnalistul, poetul si politicianul José Hernández. 

  În vogă acum câteva decenii, reprezentant al „realismului magic” sud-american, Borges este recunoscut ca “făuritor de labirinturi”, în acest sens, textele sale critice sunt tot atâtea  deschideri către alte şi alte paliere, coridoare şi uşi de comunicare.

Partea a doua a volumului intitulată “Şapte seri“  este o serie de şapte conferinţe.

Mi-am reamintit ca prin vis, că am citit cândva aceste conferinţe. Caut prin bibliotecă şi găsesc  volumul “Cărţile şi noaptea” apărut  în 1988 la Editura Junimea.

Din lectura de odinioară a conferinţelor lui Borges, vie în mintea mea a rămas conferinţa despre orbire. Scriitorul a avut vederea slabă din naştere. Ereditatea ar fi fost de vină. Tatăl şi bunica au murit orbi. Pierderea totală a vederii la un ochi şi parţială la celălalt ochi au survenit în momentul în care Borges a fost numit director al bibliotecii din Buenos Aires. Iată cum povesteşte aceste întâmplări:

"Am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfârşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat de­spre numărul volumelor, mi s-a spus că erau în jurul a un mi­lion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii. Atunci am început să înţeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat în­to­tdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane con­sideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu mi l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă: şi aici mă aflam eu. E­ram, într-un fel, centrul celor nouă sute de mii de cărţi în nu­me­roase limbi şi în acelaşi timp mi-am dat seama că abia puteam să des­cifrez coperţile şi structura cărţilor. Atunci am scris o poezie in­ti­tulată «Poemul darurilor» despre această ironie a Domnului care mi-a dat cărţile şi orbirea.“ – Jorge Luis Borges.

Am ţinut să memorez “Poemul darurilor”:

“Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri /Această demonstraţie de măiestrie / A Domnului care, cu magnifică ironie / Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noaptea.” 

Scriitorul vorbeşte despre orbire ca despre un mod de viaţă, pentru un artist această situaţie tragică, fiind o şansă de a transfigura suferinţa în veşnicie :”Un scriitor, sau oricare om, se cuvine să se gândească la faptul că tot ce i se întâmplă este un instrument; toate lucrurile i-au fost date pentru un scop, şi aceasta trebuie să se manifeste şi mai intens în cazul unui artist. Tot ce i se întâmplă, chiar şi umilinţele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca lut, ca material pentru arta lui; trebuie deci să-l folosească.”

 Din  conferinţa dedicată lui Dante, înţelegem că “Divina Comedie” este considerată de Borges  „apogeul literaturii, al literaturilor“. El ne îndeamnă : „Mai întâi trebuie să citim cartea cu încredere de copil, să ne lăsăm robiţi de ea; apoi ne va însoţi până la sfârşit. Pe mine m-a însoţit preţ de ani de zile, şi ştiu că, îndată ce o voi deschide mâine, voi găsi lucruri pe care nu le-am aflat până acum. Ştiu că această carte va dăinui mai presus de nopţile mele albe şi de nopţile noastre albe“. Borges a citit “Divina Comedie” în tramvai, pe când era nevoit să străbată în “tramvaie lente, distanţe mari”. O ediţie bilingvă de buzunar. Entuziasmul pe care îl transmite povestind despre lectura acestei cărţi este atât de molipsitor, încât primul gând este să cauţi “Divina Comedie” şi să o citeşti sau reciteşti.

Coşmarul, O mie şi una de nopţi, Budismul, Cabala, Poezia sunt subiectele celorlalte  memorabile conferinţe.

“Mi-am  învăţat studenţii să iubească literatura, să vadă în literatură o formă de fericire” spune Borges în conferinţa despre Poezie.

“Texte captive” este numele celei de-a treia părţi a volumului .

  Din prefaţa scrisă de Andrei Ionescu aflăm că  aceste texte publicate în 1986 reprezintă o” bună parte din colaborările lui Borges pentru pagina de cărţi şi scriitori străini a revistei argentiniene  “El hogar”( Căminul) în perioada 1936-1939.”

Eseuri, recenzii, schiţe biografice. Un caleidoscop literar, sute de pagini in care Borges comentează autori predilecţi ori  „se achită de sarcina de a asigura cronica actualităţii şi care constituie un fel de exerciţii impuse, cerute de rubrica încredinţată lui”.

 De ce  “Texte captive”? Pentru că Borges năzuieşte să surprindă în scriitura sa esenţa cărţilor care au fost scrise şi care reprezintă la rândul lor, germenii captivi ai cărţilor ce vor fi scrise în viitor.

Maurice Blanchot afirma că „pentru Borges, cartea este în principiu lumea, iar lumea e cartea. Lumea şi cartea trimit în mod etern şi infinit la imaginile lor reflectate reciproc. Aceasta putere nelimitată de reflectare, această multiplicare scânteietoare şi nesfârşită – un labirint de lumină care nu e, totuşi, neantul –, este tot ce avem şi  poate fi găsită în adâncul dorinţei noastre de a înţelege lumea.”  Oglindire reciprocă dar şi întrepătrundere a celor două lumi, realitate şi imaginaţie, viaţă şi text.  

Ficţiune şi realitate, viaţă şi literatură. In viziunea borgesiană nu există o graniţă certă între ele, ci un spaţiu intermediar al interferenţelor, al osmozei, în care ficţiunea accede către realitate şi literatura prinde viaţă, un spaţiu în care citându-l pe Goethe, “tot ce este aproape se îndepărtează". 

Unamuno, Paul Valery, Virginia Woolf, Joyce, Kipling, Croce, Sandburg, T.S.Eliot, O’Neil, ca să enumar doar o mică parte dintre scriitorii îndrăgiţi de Borges  care îşi află locul  în paginile acestei cărţi.

“Virginia Woolf a fost considerată „cea dintâi romancieră a Angliei". Ierarhia exactă nu are importanţă, dat fiind că literatura nu e o întrecere, dar rămâne indiscutabil faptul că avem de-a face cu una dintre cele mai delicate inteligenţe şi imaginaţii care încearcă noi alcătuiri şi realizează experimente fericite în romanul englezesc.” Am extras câteva aprecieri ale scriitorului despre Virginia Woolf.

De ce îl iubim pe Borges? Pentru farmecul lui. “ Farmecul este, cum a spus Stevenson, una dintre calităţile esenţiale pe care trebuie sa le aibă un scriitor. Fără farmec, restul e zadarnic.”

Borges este un exemplu de viaţă trăită prin şi pentru cultură, iar maratonul “Textelor captive” este o importantă mărturie în acest sens.

«Lacrime cu mir»

William Shakespeare
Sonetul 31

Tot plinul vieţii mele l-am răsădit în tine:
În inimă-ţi palpită întreg trecutul meu;
Acolo se răsfaţă iubirea-mi şi, senine,
Iubirile de-altădată, de taină, curcubeu.
O, ce adânci suspinuri, ce lacrime cu mir:
Durerea pentru ele mi-a stors din suflet dorul;
Acum acele chipuri în tine se desfir,
Iar dragostea de ele acolo-şi află zorul.
Cuprinzi precum o raclă iubirile acele
Cu ale lor trofee salvate din abis,
Cu tot ce-au luat din mine, sunt ţie azi fidele:
Ce-am risipit prin vreme, în tine am închis.
Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni
Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!
 (traducere Radu Carneci)

Aşa cum lumina se rasfiră în curcubeu după ploaie,
iubirea se rasfiră în iubiri devenite: «iubirile de-altădată» ...
«adanci suspinuri»  însemnând  dor, nostalgie după ceva ce lipseşte inimii, aspiraţie nelamurită.

 «Lacrime cu mir», superbă metaforă pentru a spune că suferinţa sfinţeşte sufletul.
Şi toate acele iubiri, «trofee salvate din abis» sunt păstrate în inima devenită «raclă», adică păstratoare a unor iubiri ce au fost vii şi nu mai sunt, dar care au fost purificate prin suferinţe şi au devenit amintiri preţioase.

Aşa cum lumina se rasfiră în curcubeu după ploaie şi culorile curcubeului se topesc unele în altele devenind  lumina pură :
«Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni
Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!»

"Gândul irosirii"

A te dedica. Acesta este verbul pe care este construit romanul.

Titlul este o superbă  metaforă. De ce rămăşiţele zilei? Poate însemna ceea ce a rămas dintr-un timp revolut? Stevens întelege schimbarile profunde ale lumii în care trăieşte, percepându-se el însuşi ca „o rămăşită a trecutului“. Un fel de…”ultimul samurai”….  

De ce totuşi ne simţim touché? Poate pentru ca “rămăşiţă” înseamnă atât ce a ramas  după ce a fost  epuizată cea mai mare parte, cât şi ceea ce a rămas  neîmplinit.

 In amurgul vieţii, un amurg la propriu, dar şi la figurat, Stevens realizează că şi-a dedicat viaţa unui ideal cu i mic, pierzând din vedere aspecte esenţiale al sufletului cu S mare.

O carte specială, un film special.

Anthony Hopkins şi Emma Thompson dau viaţă personajelor lui Kazuo Ishiguro în filmul regizat de James Ivory.

“Cred însă că atunci când mintea de pe urmă te face să cauţi “asemenea puncte de cotitură” în trecut ai tendinţa să le vezi pretutindeni.”…

“Fireşte că astăzi, când privim înapoi spre acele clipe, ele pot părea într-adevăr esenţiale şi preţioase pentru viaţa noastră, dar atunci aveam o cu totul altă impresie.”