Ceea ce ești și ceea ce ar trebui să devii.

Considerată printre cele mai influente zece cărți ale lumii „Omul în căutarea sensului vieții” este scrisă de Viktor E. Frankll  in 1945, în nouă zile, la ieșirea din lagăr și narează experiențele dramatice trăite de autor timp de trei ani la  Auschwitz, Dachau și în alte lagăre de concentrare. Inițial Viktor Frankl a dorit sa o publice anonim, deoarece intenția autorului nu era aceea de a avea succes, de a căpăta faimă, ci de a transmite cititorilor, prin tragicul său exemplu, că viața își păstrează sensul chiar și în cele mai vitrege condiții. A scris această carte  simțindu-se responsabil să povestească întâmplările trăite, în dorința de a le fi de ajutor celor înclinați „să se lase pradă deznădejdii”.

Cartea are trei părți, prima parte narează experiențele din lagăr, a doua parte vorbește despre conceptele de bază ale logoterapiei, metoda în psihoterapie fundamentată de Viktor Frankl, și partea a treia care este o „pledoarie pentru optimismul tragic”.

Atunci când a fost deportat  în lagărul de la Auschwitz avea asupra sa manuscrisul unei cărți științifice pe care tocmai urma să îl publice. Este vorba de „Duhovnicia medicală”. Manuscrisul a fost confiscat cu brutalitate în lagăr și dorința de a-l rescrie  l-a ajutat să supraviețuiască, mărturisește Viktor Frankl. Bolnav fiind de febră tifoidă într-un lagăr din Bavaria, a notat pe bucățele de hârtie idei ce urmau sa îl ajute la rescrierea manuscrisului și tocmai acest lucru l-a făcut să treacă atunci peste pericolul unui accident vascular.

Viktor Frankl afirmă că, în lagăr nu au rezistat cei mai puternici fizic, ci doar aceia care aveau o motivație pentru a trăi și îl citează pe Nietzsche care spune „cel ce are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura aproape orice."

Logoterapia, metoda pe care Viktor Frankl a dezvoltat-o, se axează pe sensul pe care pacientul dorește  să îl dea viitorului său.

Logos vine din limba greacă si înseamnă „sens". Logoterapia sau,  „cea de a treia școală vieneză de psihoterapie", așa cum a mai fost numită, se focusează asupra sensului existenței umane. Conform logoterapiei, „acest efort al omului de a afla sens în viața sa este  forța motivatoare primă în om.” De aceea, afirma Frankl,” vorbesc eu despre voința de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau, cum l-am mai putea numi altfel, voința de plăcere) pe care se centrează psihanaliza freudiană, și totodată în opoziție cu voința de putere pe care se centrează psihologia adleriană (care folosește termenul de luptă pentru superioritate). ”

Omul este ființa care are capacitatea de a trăi și de a muri pentru ceea ce consideră important și valoros în viața sa, pentru idealurile și valorile sale.

 Prima școală vieneză de psihoterapie îi aparține lui Sigmund Freud, psihanaliza, iar cea de-a doua, lui Alfred Adler, psihologia individuală, iar logoterapia sau analiza existențială aparținând lui Viktor Frankl a ajuns sa fie cunoscută drept cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie.

Frământarea și chiar disperarea omului cu privire la valoarea vieții sale nu sunt boli mintale, ci reprezintă o problemă existențială, în accepțiunea lui Viktor Frankl.

Omul ajunge la sens prin valori, care se pot realiza prin trăire,  experimentând bunătatea, adevărul și frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură sau  prin iubire, a doua cale se poate înfăptui prin creație, a scrie, a crea prin orice alta formă de creație și a treia cale, prin atitudinea pe care o avem în fata unei suferințe inevitabile: vinovăție, suferință, moarte.

Viktor Frankl afirma că sănătatea mintala se bazează, paradoxal, nu pe echilibru, cum greșit am presupune, ci pe un anumit grad de tensiune, pe tensiunea dintre ceea ce ai făcut deja și ceea ce ar trebui să mai realizezi, adică pe diferența dintre ceea ce ești și ceea ce ar trebui să devii. Omul nu are nevoie să scape de tensiune, deoarece vidul existențial este periculos, conduce la plictiseală care este o importantă sursa a nevrozelor. ”Azi putem să-l înțelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârșit între două extreme, între necazuri și plictiseală.” afirma autorul.

Succesul, fericirea sunt efecte secundare neintenționate  care rezultă din dedicarea omului fată de o cauză mai mare decât el însuși, sau al dăruirii de sine către o altă persoană. ”Fericirea trebuie să vină de la sine - și faptul acesta este valabil și pentru succes: trebuie să îl lași să se producă tocmai nepurtându-i de grijă. „

 

Anotimpul lecturii

             Aceste randuri stau sub semnul starii de fericire pe care o produce lectura unei carti. A citi, a te cufunda in atmosfera unei carti, reprezintă o mare bucurie a sufletului pe care omul obisnuit a pierdut-o in ultima vreme.

”Timpul nu mai are rabdare cu oamenii” isi incepea Marin Preda unul dintre romanele sale si parafrazandu-l putem spune ca vremurile sunt  necrutatoare față de obiceiul de a citi. Lectura a pierdut lupta  în competiția cu tehnologia. 

De ce nu mai citim? Să  fie de vină ...

Ritmul trepidant al vietii care nu ne mai lasă  răgazul să  ne bucurăm de momentele plăcute pe care lectura le poate oferi ?!

Civilizatia vizualului care si-a castigat suprematia poate fi o explicatie?...

Societatea nu mai valorizează  cultura, scara valorilor situează  in varf  banii, puterea si influenta?

Emil Faguet  spunea ca „arta de a citi este arta de a gandi cu putin ajutor", iar acest ajutor sunt tocmai cartile si poate ca  motivatiile prezentate sunt de fapt ocaziile si nu cauzele fenomenului de “a nu mai citi “,  o cauza profunda fiind tocmai aceasta lipsa de interes a omului modern pentru gandul de calitate, pentru o viata interioara profunda si autentica, omul modern fiind omul fast-food-ului atat pentru trup cat si pentru minte.

Purtam in  noi nevoia de a deslusi lumea in care traim prin povesti, lectura fiind un bun prieten. Cărţile te ajută să înţelegi ceea ce trăieşti, să „lecturezi” viaţa, dar nu pot ţine loc de viaţă adevărată, pentru că lectura poate fi ca o mare lene, cum spunea Cioran.

Cititul este un demers complex care presupune in opinia scriitoarei Virginia Woolf si ea o impatimita a lecturii, ,„perceptie rafinata” si „o mare cutezanta imaginativa” , lectura fiind „un proces mai lung si mai complicat decat privirea.” Unicul sfat pe care il dadea scriitoarea, cu privire la lectura, era acela de a nu urma niciun sfat, de a ne asculta instinctul, de a ne folosi ratiunea si a trage propriile concluzii, independenta fiind cea mai de pret calitate a cititorului. „ In orice loc putem fi constransi de legi si conventii- dar in biblioteca ele nu exista”.

Cititul nu poate fi un scop în sine. Citind, alegem substanţa sufletului nostru, eşti ceea ce citeşti.

Se întâmpla de multe ori să ne regăsim în personajele cărţilor, dar nu se pune problema de a acţiona sub impulsul similitudinii pentru că realitatea şi ficţiunea sunt lumi diferite, guvernate de legi diferite, lumi ce au însă punctele lor de interferenţă. In ficţiune totul se întâmplă pe un fel de muzică, există o magie ascunsă, o vrajă care produce emoţie estetică, care creează sensuri.

„Suferinţele tânărului Werther”, romanul epistolar al tânărului Goethe a produs multă vâlvă în perioada sa, si  datorită faptului că un val de sinucideri a fost pus pe seama lecturii cărţii.

Cu mintea plină de cărţile citite, hidalgul Alfonso Quijada se hotărăşte să devină cavaler rătăcitor.

Acestea sunt exemple de cum nu trebuie să influenţeze lectura cursul vieţii personale, de cum nu trebuie să te identifici cu un personaj şi să acţionezi sub impulsul similitudinii.

Pe lângă emoţia estetică, actul lecturii presupune însă şi o componentă etică, lectura modelând astfel sufletul şi mintea omenească, purificându-le şi făcându-le mai bune.

Iubesc prospetimea si schimbarea de perspectiva pe care o opera beletristica moderna si contemporana le aduce in perceptia acelui „nimic nou sub soare”,cautarea unor noi forme de expresie care sa exprime conditia umana in complexitatea ei: in singuratate sau solidaritate, in speranta sau disperare, plangand ori zambind, atotputernica sau neputincioasa, pura sau maculata, reprezinta sufletul artei insasi .

Bucuria estetica pe care arta moderna o poate da omului modern nu poate fi deplina fara asimilarea valorilor artistice clasice perene carora arta moderna li se va adauga prin ceea ce are valoros si nepieritor.

Aceste randuri,  reprezinta o pledoarie pentru cititul ca bucurie, ca forma de fericire, cum spunea Borges.

Virginia Woolf ne adreseaza peste timp indemnul „de a citi de-a valma, simultan poeme, piese de teatru, romane, carti de istorie, biografii, carti vechi si noi. Ar fi o crima funesta in ochii lui Eschil, Shakeaspare, Vergiliu si Dante, care, daca ar putea vorbi, de fapt ei o fac, ne-ar spune:

"Cititi-ne, cititi-ne pentru voi insiva!”  

Cand „fictiunea este o istorie care ar fi putut sa se intample” Irvin Yalom „Plansul lui Nietzsche”

             

In  „Dincolo de bine si rau” Friedrich Nietzsche, filozoful  care a marcat Europa moderna  prin ideile sale, adresa indemnul ce rivalizeaza  cu un poem inspirat : „Incon­juraţi-vă de oameni ce sunt precum o grădină, - sau precum o mu­zică deasupra apelor, la ceas de asfinţit când ziua în amintire se preschimbă; - alegeţi buna solitudine, cea liberă, graţioasă şi uşoară care vă îndreptăţeşte să rămâneţi buni într-un sens sau într-altul!” Si iata cum lumea ideilor, care are propriile legi tainice,  creeaza  prin condeiul inspirat al lui Irvin Yalom povestea in care Nietzsche este inconjurat de acei  oameni „precum o gradina” despre care filozoful vorbea. Este vorba de romanul „Plansul lui Nietzsche” scris de Irvin Yalom, un mare scriitor, dar si unul dintre marii psihiatri şi psihoterapeuţi contemporani, absolvent al Boston University School of Medicine si autorul unei noi abordari psihanalitice, psihoterapia existentiala.

Actiunea romanului se petrece la sfarsitului  secolului al  XIX lea si ii are ca protagonisti pe  filosoful Nietzsche si Josef Breuer, medic si neurofiziolog austriac, evreu de origine. Breuer era la sfarsitul secolului al XIX lea  singurul diagnostician din Viena care putea sa  trateze insteria și alte boli grave. Breuer este cunoscut pentru cazul  Anna O. de care s-a ocupat, o femeie care suferea de isterie sau „paralizie a membrelor, precum și tulburări de vedere și vorbire.” 

Desi contemporani, Nietzsche și Breuer nu s-au cunoscut niciodată in realitate. Dar, ce-ar fi fost daca... Pentru Yalom „istoria este o ficțiune care s-a întâmplat în trecut, în timp ce ficțiunea este o istorie care ar fi putut să se întâmple. “ Astfel, pornind de la personaje reale, Yalom a imaginat pentru noi o istorie captivanta, care desi nu s-a intamplat, ar fi putut foarte bine sa se intample. Desi povestea se desfira sub impulsul acestui ce ar fi fost daca ... impresia de veridicitate este extrem de puternica.

Aflandu-se la Venetia, in vacanta, alaturi de sotia sa, medicul Josef Breuer este inoportunat de neconformista Lou Salome. Tanara, frumoasa si impetuoasa rusoaica cu care Nietzsche a avut o legatura sentimentala este cea care il abordeaza pe doctor si il implora sa faca ceva pentru mizantropul filozof care s-ar fi aflat in pragul sinuciderii. In joc ar fi fost chiar viitorul filozofiei germane. Tanara Salome il roaga pe doctor sa gaseasca  o modalitate de a-l trata pe Nietzsche  astfel incat orgoliosul filozof,  suferind de migrene puternice sa nu inteleaga ca este pacient, postura cu care nu ar fi fost de acord. 

Singura solutie pe care o gaseste distinsul medic Breuer la acesta provocare dificila este  aceea de schimba rolurile, de a se pune pe sine in rolul pacientului care are mare, disperata nevoie de ajutorul filozofului. Astfel, intr-o clinica din Viena, filozoful devine medic si medicul pacient.

Schimbarea de roluri, la inceput o aparenta, devine pe parcursul conversatiilor dintre cei doi, autentica si aflam cu surprindere ca viata, aparent,  buna si fericita a prestigiosului medic nu este lipsita de umbre amenintatoare.

Se insinueaza ca ceea ce se intampla in discutiile dintre cei doi protagonisti inseamna de fapt debutul in metoda psihanalizei, doctorul Breuer fiind mentorul si prietenul lui Sigmund Freud, care bineinteles, apare si el ca personaj in roman.

“În timpul copilăriei, credeam că cel mai bun lucru în viață este să scrii un roman minunat”,s-a confesat  scriitorul intr-o conferinta si iata ca visul coplilariei i s-a indeplinit, devenind pe langa un nume de referinta la nivel mondial in psihiatrie, o revelatie in lumea literara prin  romanele sale ce imbina elegant realitatea, fictiunea, filozofia, psihiatria si beletristica., cu toate ca...

  „Nu mă gândeam să scriu, ci să citesc aceste cărți. Ah, munca nesfârșită a intelectualului – turnând toată știința asta în creier printr-o deschidere de trei milimetri în iris.” 

 

Frumosul negativ

Filozof şi gânditor influenţat de ideile lui Hegel, căruia îi va dedica o carte, Karl Rosenkranz este autorul unei riguroase teorii în ceea ce privește estetica urâtului.

S-a născut în 1805 în Magdeburg, a fost profesor la Universitatea din Königsberg, unde va rămâne până la finalul vieţii sale, în 1879.

Am citit cartea în 1984, publicată la Editura Meridiane. Am împrumutat-o de curând cuiva și când mi-a fost înapoiată, am răsfoit-o pentru a-mi reaminti ideile filozofului.

Ordinarul, meschinul, slăbiciunea, josnicul, obişnuitul, întâmplătorul şi arbitrarul, inevoluatul  dezgustătorul, grosolanul, hidosul, absurdul, scârbosul, răul, fărădelegea, fantomaticul,  diabolicul, caricatura, toate aceste aspecte de o mare diversitate ale urâtului sunt prezente în creațiile artistice devenind categorii estetice.

Pentru Rosenkranz urâtul este «frumosul negativ», «Dacă el n-ar exista, nu ar putea exista nici urâtul, căci el există numai ca negaţie a frumosului». De aceea, «frumosul este un dat absolut, iar urâtul unul relativ».

Mi-aș fi dorit să recitesc toată cartea, dar cum ”timpul nu mai are rabdare cu oamenii”, am ales să parcurg paginile referitoare la obișnuit, mediocru. Când obișnuitul devine „urât”? Cum poate fi transfigurat? Când devine artă?

Și iată ce ne spune filozoful :

Cîtă vreme constituie existenţa empirică a universalului, obişnuitul nu este încă urît.

Obişnuitul, cotidianul devine, prin lipsa sa de diferenţiere, inexpresiv, plictisitor, ordinar şi se transformă astfel în urât.

 „Locul comun" este trivialitatea deja cunoscută, recunos­cută şi etichetată ca atare.

 Mediocritatea sau chiar totala neputinţă artistică reia ceea ce a fost deja creat fără nici un progres, fără nici o adâncire productivă şi ne con­sternează prin trivialitatea ei, de care nici măcar nu este conştientă. Cînd mediocritatea ajunge, cine ştie cum şi fără s-o mărturisească, să-şi dea seama de trivialitatea realizărilor ei, încearcă să le împodobească prin efecte şi stimuli eterogeni spre a le ascunde plati­tudinea. Dar rezultatul folosirii lor nu va fi decât acela de a face şi mai evidente platitudinea con­cepţiei, sărăcia mijloacelor.

Obişnuitul se autoanulează, când prin supralicitare devine comic. Obişnuitul poate fi convertit în comic şi prin aceea că este tratat cu autoironie.

Ceea ce evităm din punct de vedere estetic ca fiind banal şi obişnuit se poate dovedi uneori în mod real ca deosebit de important. Nu se exprimă şi în acest caz necesitatea, căreia îi suntem cu toţii subordonaţi? Nu este obişnuitul elementul comun în care se întâlnesc principe şi cerşetor? Nu trebuie oare cu toţii să mâncăm şi să bem, să dormim şi să digerăm? Copiii nu trebuie născuţi? Poate o împărăteasă să decreteze abolirea durerilor facerii? Nu ne putem oare îmbolnăvi cu  toţii, indiferent de bogăţia sau de cultura noastră? Si nu murim în cele din urmă cu toţii? Nu devine prin aceasta obişnuitul cotidian foarte serios şi stimabil? Abordat de artă din această perspectivă, obişnuitul îşi pierde orice trăsătură meschină, vulgară. Astfel au redat in fapt sculptura, pictura şi poezia somnul zeilor, munca oamenilor, cina comună, nunta, naşterea si moartea — conform cu nobleţea semnificaţiei lor pozitive şi universale.

Artistul ade­vărat va reprezenta aşadar obişnuitul  fie în aşa fel încât să pună în evidenţă justificarea sa pozitivă ca pe o formă necesară a manifestării universale a lumii sau în aşa fel încât să-1 transpună direct în comic.

Apt pentru transcendent ?

  Este omul modern apt pentru transcendent? 

 Aceasta este întrebarea la care am încercat să răspund în  volumul  ”Diognet, contemporanul”, apărut de curând.

Punctul de plecare l-a constituit ”Epistola către Diognet”, o cunoscută scriere paleocreștină.

„Mai există disponibilitatea creștinului de astăzi de a veni în întâmpinarea aproapelui său Diognet aflat în necredință, cu înțelegerea, credința și iubirea pe care autorul epistolei paleocreștine o arăta?

Ce i-am spune contemporanului nostru Diognet aflat ca și Diognet-păgânul odinioară, la răscrucea unor mari întrebări existențiale în condițiile transformărilor uluitoare ale modului de viață și mai ales ale modului de comunicare dintre oameni? ”

Locul in care il intalnim pe celalalt

Conceptul de spaţiu public este centrul reflexiei filozofice actuale asupra democraţiei. El reprezintă firul director pentru a imagina soluţii la criza instituţională actuală. În acest domeniu, prevalează problematica publicităţii şi a dezbaterii publice în raport cu trei tipuri de întrebari: legitimitatea puterii publice într-o societate condamnată la autodeterminare şi auto-organizare, definiţia condiţiilor unei comunicări democratice şi unei suveranităţi populare, tratarea problemelor de interes public într-o acţiune colectivă.

Puţin folosit în limbajul teoriei politice şi analizei sociale, conceptul de spaţiu public a cunoscut o largă utilizare după traducerea celebrei opere a lui Jürgen Habermas „Strukturvandel der Offentlichkeit” în Franţa, sub titlul de „L’espace publique”. Habermas căuta, înainte de toate, să reconstituie, în spiritul marxismului clasic, punctul de vedere, normativ necesar al unei teorii sociale critice: modelul spaţiului public burghez reconstituit la capătul unui studiu istoric şi care trebuie să servească de referinţă critică sau de etalon pentru a stabili un diagnostic asupra stării prezente a societăţii conduse de un „stat social”. Acest model este normativ în sensul că el reprezintă condiţiile ideale ale unei organizaţii şi funcţionări politice, permiţând emanciparea indivizilor şi colectivităţii. Habermas consideră astăzi că această idealizare a sferei publice burgeze constituie premizele unei filozofii a istoriei. El a renunţat la fundamentele normative ale teoriei sale critice şi i-a subtituit o teorie de natură comunicaţională.

Idealul de „spaţiu public” autonom, garant al libertăţilor şi autodeterminării raţionale a individului şi colectivităţii, reprezintă un lucru dezirabil, pe de o parte, constrângător, pe de altă parte. În acest orizont de sensuri, spaţiul public are statutul unei exigenţe căreia nu ne putem sustrage fără a renunţa la promisiunile democraţiei şi la proiectul modernităţii. Noi nu ne putem mulţumi însă cu orice fel de spaţiu public, un spaţiu public organizat exclusiv de puterea politico-administrativă sau de sistemul economic nu poate onora aşteptările noastre normative relative la spaţiul public. Fac parte din însuşi conceptul de spaţiu public exigenţa unei autonomii a discursului public, un public suficient educat şi interesat de problemele publice pentru a-şi exersa public raţiunea, mai degrabă decât un public clientelizat şi manipulat de media. Ceea ce este în joc în spaţiul public este exerciţiul „suveranităţii populare”. Habermas aplică spaţiului public problematica sa de „etică” a discuţiei” ceea ce se prezintă ca o etică pur procedurală. Spaţiul public este cadrul unde se discută chestiuni practice şi politice. Aceste chestiuni sunt, aşa cum susţine Habermas, „susceptibile de adevăr”. Ele pot fi hotarâte în mod raţional prin confruntarea argumentelor.

Potrivit lui Habermas , burghezii cultivaţi şi raţionali au opus practicii „secretului” promovat de statul monarhic, aşa numitul principiu al Publicităţii prin care ceea ce era ascuns este adus la cunoştinţa publicului, devine „transparent” pentru membrii societăţii. Astfel se creează un adevărat spaţiu de mediere între societatea civilă şi stat. În acest spaţiu al sferei publice burgheze, presa de opinie şi diferitele forme ale reprezentării politice conduc la formarea opiniei publice. La originea acestei opinii publice se află critica raţională şi discursul argumentativ.

Principiul Publicităţii a intrat în scenă în condiţii istorice şi politice bine definite: clasele populare erau excluse din acest spaţiu public, schimbul de opinii producându-se între proprietari privaţi ce aspirau la o discuţie raţională. «Apariţia statului Providenţă, dezvoltarea culturii de masă şi recurgerea la sondaje în activitatea economică şi viaţa politică au transformat profund principiul Publicităţii » De la un principiu al criticii exersate în mod liber de către cetăţeni, el a devenit un principiu al unei integrari „dirijate de către instituţiile Publicităţii demonstrative: administraţia, asociaţiile şi mai ales partidele” .

Atunci când administrăm Publicitatea este evident că nu se mai poate vorbi de formarea liberă a opiniei publice, ci doar a unui „consens fabricat” care să servească puterii politice şi în defavoarea opiniilor private. Conform lui B. Miège, în timp ce Habermas ajunsese să lase practic deoparte conceptul de spaţiu public, acest concept este reactivat de politologi şi sociologi, aducându-i două modificari esenţiale: spaţiul public este spaţiul conflictual în care clasa burgheză domină celelalte clase, o teorie manipulatorie a mass media conform căreia noile mijloace de comunicare pun stăpânire pe public luându-i posibilitatea de a lua cuvântul şi de a contrazice modalităţile de ordonare dintre spaţiul social şi spaţiul politic şi deci de către formele comunicării politice.”

Spaţiul public şi spaţiul privat sunt două forme şi logici de comunicare diferite, separaţia dintre ele determinând specificitatea comunicării politice. Public şi privat sunt categorii de origine greacă transmise nouă cu “pecete romană”.

În Evul Mediu european, opoziţia operată de dreptul roman între public şi privat, deşi uzuală, nu are un caracter constrângător. O anumită corespondenţă cu noţiunea clasică de publicus şi privatus provine din vechea tradiţie germanică prin acel comunal (gemeinlich) şi particular(sunderlich).

Domeniul obştei este de ordin public: fântâna, terenul pieţii destinate uzului comun, sunt «loci communes », « loci publici ». În limba germană, cuvântul privat, derivat din latinescul « privatus » se găseşte pe la mijlocul secolului al XVI lea şi anume cu semnificaţia avută pe atunci de englezescul    «private», de franţuzescul «privé». Slujbaşii statului sunt persoane publice, ei au o funcţie publică. Publice sunt şi clădirile şi instituţiile. De cealaltă parte, există persoanele private, funcţionarii privaţi, afacerile private şi clădirile private. Autorităţii i se opun supuşii excluşi de către ea, EA autoritatea slujeste, binelui public, iar acesta urmăreşte nevoile sale private.

Marile tendinţe care se impun până la sfârşitul secolului al XVIII lea constau în faptul că puterile feudale, biserica, princiaritatea şi pătura stăpânitoare se descompun într-un proces de polarizare; ele se scindează în cele din urmă, pe de o parte în elemente private, pe de altă parte în elemente de natură publică. Biserica îşi schimbă poziţia în funcţie de reformă: legatura cu autoritatea divină devine o chestiune privată, libertatea religioasă devine prima sferă de autonomie privată. Biserica îşi continuă existenţa ca un corp social cu statut juridic.

Polarizarea suferită de puterea princiară este marcată la vedere prin despărţirea bugetului public de bunurile clasei domnitoare. Birocraţia, forţele armate, justiţia reprezintă instituţiile puterii publice, Curtea devine din ce în ce mai mult sferă privată. Spaţiul privat reprezintă locul “filiaţiei şi identităţii singulare în care identităţile se disting unele de altele şi îşi confruntă reprezentările lor de filiaţie şi cultura familială” . În spaţiul privat al comunicării, individualităţile se disting şi îşi confruntă reprezentările de filiaţie şi cultură familială fiind antrenate în procesul de comunicare reprezentările memoriei individuale şi familiale. Aceste relaţii sunt dominate de reprezentările pe care fiecare individ le are despre ceilalţi şi despre interacţiunea cu ei în spaţiul public sau privat.

În spaţiul public “loc al indistincţiei şi raporturilor sociale” relaţiile de comunicare sunt influenţate de statutul social al persoanelor implicate, de raporturile acestora cu instituţiile şi actorii sociali. Totalitatea activităţilor de reprezentare a apartenenţelor sociale şi a faptului instituţional reprezintă tocmai spaţiul comunicării politice. Trebuie menţionat faptul că există tendinţa de a duce comunicarea privată în zona comunicării publice, respectiv prezentarea vieţii private în media, lucru care afectează înţelesul comunicării politice. Spaţiul public ”penetrează vechea sferă privată, substituie structurile tradiţionale de socializare cu instrumentele sale de comunicare; în fapt, difuzarea vulgarizată sau nu, a producţiilor istorice, psihologice sau chiar sociologice, contribuie la întărirea acestei practici sociale ce se impune în societăţile moderne.”

Căutând un Om

Răsfoind cartea profesorului Jean-Claude Larchet despre Patriarhul Pavle al  Serbiei, gândul m-a dus cu două milenii în urmă, când un filozof din Sinope, Diogene pe numele lui, își scotea din sărite concetățenii atenieni prin felul său de viață neconvențional. În legatură cu Diogene, supranumit Cinicul, a circulat legenda potrivit căreia filozoful umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în timpul zilei „ căutând un Om”. 

       Teologul şi patrologul francez Jean-Claude Larchet îi oferă, peste timp, lui Diogene, un răspuns prin portretul unui astfel de Om, căutat cu scepticism. „Să fim oameni!”  sunt și cuvintele Patriarhului Pavle care revin ca un leit-motiv pe parcursul cărții.

Lectura volumului „Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre" mi-a prilejuit o dublă bucurie. Pe de o parte, a fost bucuria pe care am avut-o descoperind viața și faptele Sfântului Pavle cu care sârbii pe drept cuvânt se mândresc. Pe de altă parte, a fost  întâlnirea cu teologul şi patrologul francez Jean-Claude Larchet, autorul acestei biografii, succinte, dar documentate și expresive asemeni schiței unui talentat portretist. 

Smerit, concentrat, lucid și plin de umor așa ni se prezintă  Bunul Părinte, și aprecierea că multe dintre întâmplări amintesc de apoftegmele Parintilor pustiei este cât se poate de întemeiată. Am avut într-adevăr sentimentul că citesc din „Pateric”. Iată că „îngustele cărări” sunt practicabile încă. Un chip firav și luminos, asemeni Sfinților din icoane, răsare și din puținele fotografii prezentate la sfârșitul volumului.

„Când te-ai născut, toată lumea s-a bucurat, iar tu ai plâns. Străduieşte-te să-ţi duci viaţa în aşa fel încât, când va veni sfârşitul, tu să te bucuri, şi ceilalţi să verse lacrimi. Aşa se cuvine să ne croim viaţa şi aşa se cuvine să şi-o croiască oricare om care cugetă temeinic la existenţa sa. Să facem astfel încât la sfârşitul vieţii noastre să nu avem a ne căi că ne-am înşelat şi ne-am risipit-o zadarnic.”  Este îndemnul Sfăntului Părinte.