Paravanul

Prezentatorul (sir Derek Jacobi) se grabeste spre Teatru. O reclama luminoasa avertizeaza ca se joaca “Anonimul”. Alearga spre culise. Intra in scena. Se ridica cortina. In sala se simte freamatul plin de emotie in asteptarea spectacolului.

Evocand figura lui Shakespeare, Naratorul promite sa ne faca sa vedem lucrurile din alta perspectiva.(Ideea spectacolului in spectacol trimite la interesanta tehnica de “mettre en abime” pe care Shakespeare o folosise destul de mult in piesele sale.)

Si iata-l pe diformul Robert Cecil, Duce de Salisbury cerandu-i lui Ben Jonson … manuscrisele.

Prin tehnica flash-bakurilor suntem dusi inapoi in viata contelui Edward de Vere: il vedem copil de geniu, jucand rolul lui Puck, in “Visul unei nopti de vara” si improvizand in fata tinerei regine Elisabeta I. Il vedem crescand in casa lui William Cecil intr-o atmosfera puritana. Devenind amantul reginei Elisabeta I (Vanessa Redgrave, Joely Richardson) cu care are un fiu ilegitim. Inchis de aceasta, si eliberat. Santajat de Cecil si casatorindu-se cu fiica acestuia. Participand la intrigile politice. Murind.
 Avem pe de o parte, “fata” vietii acestuia, egal aparenta, pe de alta parte “reversul”, egal esenta vietii acestuia, ca fiind o permanenta chemare spre frumos, arta si cuvant. Prejudecatile vremii il impiedica sa-si arate adevaratul chip. Indeletnicirile sale literare, permise doar vulgului nu ar fi facut decat sa aduca dezonoare familiei sale. Si atunci apare ideea salvatoare a “paravanului” Shakespeare.

Filmul pune in antiteza “severa” pe Edward de Vere (Rhys Ifans), al 17-lea Conte de Oxford, aristocratul rafinat si genial, cu actorasul Shakespeare( Rafe Spall) lipsit de educatie, superficial, mediocru si afemeiat. Fapt este ca Shakespeare isi convinsese contemporanii. Chiar daca nu ar fi fost autorul operei, a jucat foarte bine acest rol. Indoielile privind identitatea autorului operei shakespeareane au aparut cam la 150 de ani dupa moartea sa. Au existat diverse teorii conform carora opera lui Shakespeare ar fi fost scrisa fie de Marlowe, fie de Bacon, fie de contele de Vere, fie chiar de un grup de nobili.

J. Thomas Looney, a fost primul care cu 90 de ani in urma, in cartea sa "Shakespeare Identified”, lanseaza ipoteza conform careia adevaratul autor ar fi fost contele Edward de Vere.

Iata ca in vremurile acestei postmodernitati materialiste, in care nu a mai ramas nici macar un vrej uscat de idealism, filmul ne ofera “spre consum” povestea cuiva care prefera sa fie regele unui regat de himere, decat regele Angliei. Democrit spunea intr-o antichitate imemoriala : “prefer sa inteleg o singura legatura cauzala decat sa fiu regele Siracuzei” !

O imagine din film, extraordinar de frumoasa este cea prilejuita de inmormantarea reginei Elisabeta I. Din inaltul cerului, pe albul zapezii se zaresc numeroase, miscatoare, funerare, puncte negre. Din apropiere se vede ca este chiar cortegiul funerar al reginei, atat de impresionant, incat pare ca intregul ei popor o conduce indurerat pe ultimul drum. Este o imagine care compenseaza oarecum atmosfera de promiscuitate de care este legata prezentarea reginei Elisabeta I, in acest film.

Finalul filmului ne aduce iarasi pe scena contemporana unde sir Derek Jacobi, in epilog, ne spune cum Shakespeare, in ultimii ani ai vietii, s-a retras la Stratford si n-a mai scris nimic, ocupandu-se de comertul cu grane, lucru ce m-a facut sa ma gandesc la un alt poet devenit negustor. Cele doua fete ale lui Shakespeare se pare ca erau analfabete, lucru care ma face sa ma gandesc la J.J. Rousseau care si-a dat copiii spre crestere unui orfelinat…

Spectacolul se termina. Cade Cortina. Spectatorii parasesc sala. Freamat, rumoare. O anume nostalgie, un anume regret.

Cui i-a fost data Inspiratia ? Umilului fiu de manusar sau ilustrului conte? Este aceasta intrebarea? Poate fi o intrebare, dar nu atat de importanta pentru ca "Vantul sufla incotro vrea si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici incotro merge.”

Anonymous / Anonim
Regia: Roland Emmerich.
Scenariul : John Orloff.
Imaginea : Anna J. Foerster,
Scenografia : Sebastian Krawinkel
Montajul : Peter R. Adam.
Costumele: Lisy Christl.
Coloana sonoră: Thomas Wander, Harald Kloser.

"Un domn foarte batrin cu niste aripi enorme"

O povestire minunata a lui Marquez pe care am citit-o cu multi ani in urma.

Imaginea ingerului venit in ajutorul copilului bolnav si ajuns in cotetul pasarilor, dupa ce a fost mai intai obiect de uimire si apoi ciudatenie de circ, m-a urmarit multa vreme. Ideea cu care ramasesem in urma lecturii a fost aceea ca oamenii isi revin repede din intalnirea cu acel « altceva » si locuind in proximitatea lui vor sfirsi prin a-l gasi familiar.

Este de notorietate ca orice om are un inger al lui. Si copilul bolnav al lui Pelayo are un astfel de inger care nu ezita sa vina cand copilul este bolnav. Este ploaie si furtuna si ingerul se prabuseste din cer. Marquez face o relatare reportericeasca simpla si fireasca « de la fata locului » a acestui desant nereusit. Ingerul ghinionist contrariaza inca de la inceput, tocmai prin faptul ca nu se inscrie pre-judecatilor pe care oamenii le aveau despre ingeri: este batran, chel, fara dinti. Jumulit de pene si impotmolit in noroi. Ce se va intampla cu el ? Cum reactioneaza oamenii in astfel de situatii ? Rutina cotidiana este scurt-circuitata de o intamplare miraculoasa si vedem ce fac in acest caz, oamenii care vor tot timpul minuni.

O prima reactie este de a refuza minunea, de a intoarce spatele neintelesului : se gandesc sa puna ingerul pe o pluta cu provizii pentru trei zile, pentru a fi lasat la voia sortii in largul marii.

O a doua reactie este de a asimila neobisnuitul : unii doreau ca ingerul sa fie primarul lumii. Altii, il vroiau general cu cinci stele, in timp ce cativa vizionari sperau ca o sa fie pastrat de prasila, pentru a sadi pe pamint o noua stirpe de oameni cu aripi.

O alta reactie este de-a « oficializa » statutul ingerului. Preotul hotaraste sa scrie o scrisoare episcopului, pentru ca acesta sa scrie alta superiorului sau si pentru ca acesta sa se adreseze Papei, astfel incit verdictul final referitor la starea de « inger » a eroului cazut din cer sa vina de la tribunalele cele inalte.

O alta reactie este de face neobisnuitul profitabil. Pelayo si Elisenda au initiativa de a imprejmui curtea si de a percepe taxa de « cinci parale » celor ce voiau sa vada ingerul, initiativa incununata de succes pentru ca in mai putin de o saptamina umplusera dormitoarele cu bani. Cu acesti bani au construit o casa impunatoare, cu balcoane si gradini.

Cum orice minune tine doar trei zile, batranul inger cu aripi enorme incepe sa piarda din rating si neavand un « promotion » pe masura va fi surclasat de numere de circ mai interesante si cu pret de dumping, cum ar fi spectacolul trist al femeii care s-a transformat in paianjen din cauza ca nu si-a ascultat parintii.

Ce facea ingerul in timpul acesta ? Ceea ce stiu ingerii sa faca : era bland, rabdator si statea retras intr-un colt, intre resturile de mincare pe care i le aruncasera vizitatorii. Putinele minuni pe care le facea, pareau mai degraba scamatorii de balci si starneau mai mult hazul decat uimirea: orbul nu-si recapata vederea, dar are parte de trei dinti noi !!!

Copilul creste si ajunge sa se joace cu ingerul in cotetul in care acesta isi ducea zilele.O imagine fabuloasa este a celor doi, copil si inger, bolnavi de varicela si consultati de medic. Copilul creste mare, merge la scoala, cotetul putrezeste si ingerul isi taraste aripile de colo pana colo incomodand cu prezenta lui, dand impresia de ubicuitate, exasperand-o pe Elisenda, care ajunge sa exclame ca este o nenorocire sa traiesti in « acel infern plin cu ingeri. »

Si urmeaza acum sfarsitul povestii, pe care constat cu uimire ca il uitasem cu totul : ingerul reuseste sa se inalte si sa zboare.

Elisenda l-a surprins pe inger in primele sale tentative de zbor :

« A izbutit in cele din urma sa ia inaltime. Elisenda a scos un oftat de usurare, pentru ea si pentru el, cind l-a vazut trecind pe deasupra ultimelor case, sustinindu-se intr-un fel sau altul printr-un dezastruos filfiit de vultur senil. A continuat sa-l vada pina cind a sfirsit cu taiatul cepei si a continuat sa-l vada pina cind nu a mai fost posibil sa-l vada pentru ca atunci nu mai era un obstacol in calea vietii ei, ci un punct imaginar pe orizontul marii. »

Acum recitind, sper sa nu mai uit ca ingerul reuseste sa zboare. Si nici faptul ca acel « altceva » pe care oamenii incearca sa si-l faca familiar, modelandu-l dupa chipul lor, reuseste prin simpla prezenta sa fie un « obstacol » in calea vietii lor.

"Hotii de frumusete"

Prima intalnire cu Pascal Bruckner.

Povestea incepe asa : Matilde, o tanara doctorita care nu-si gaseste locul atat profesional cat si sentimental, este de garda la sectia de psihiatrie a spitalului Hôtel-Dieu. In timpul garzii, interneaza un barbat care poarta o cagula pe fata. (Aceasta imagine ma duce cu gandul la o superba pictura a lui Magritte, “Indragostitii”, in care protagonistii au fetele acoperite.) Matilde va asculta confesiunea lui Benjamin, asa se numeste barbatul ; va afla despre cariera sa ratata de scriitor, despre relatia cu Hélène, si despre intamplarea care le schimba viata: furtuna de zapada care ii surprinde pe cei doi indragostiti in Alpi, la granita dintre Franta si Elvetia ii determina pe acestia sa primeasca ospitalitatea unui cuplu ce locuieste la o ferma din apropiere. Dupa confortul ospitalitatii, cei doi gusta amaraciunea prizonieratului. Gazdele, un cuplu ciudat si majordomul lor, o transforma pe Hélène in ostaticul lor, iar pe Benjamin in complicele lor in rapirea tinerelor femei frumoase pe care le tin prizoniere in subteranele fermei (asta aminteste de « vinovatii fara vina » ai lui Kafka) pedepsindu-le astfel pentru frumusetea lor, pe care, de altfel o devorau, la propriu.

Atmosfera lugubra. Apasatoare. Personaje stranii, intalniri stranii, intamplari stranii.

Eseu sau roman ? Basm sau scenariu de film ? Thriller sau SF ? Avem de-a face cu o parabola. Despre ce ne vorbeste ea ? Despre frumusete si tinerete ca obsesii ale modernitatii. Cred ca au fost obsesii ale omului dintotdeauna, modernitatea are insa mai mult ca niciodata mijloacele de a-si trambita obsesiile.

Ideea cea mai terifianta pe care mi-a transmis-o cartea este ca Frumusetea, ideal ce tine de valorile absolute a devenit « un bun de consum », spiritualul a fost sechestrat pentru a hrani « un material » efemer. Omul a devenit mijloc, in pofida « batranului dascal » care avertiza : intotdeauna scop si niciodata mijloc. Trebuie insa salvate aparentele : « ele inseala, ele conteaza » spunea cu amaraciune cineva. Intr-un fel sau altul, noi toti asemeni lui Benjamin purtam o masca pe fata.

O alta idee trista pe care mi-a transmis-o cartea este aceea ca spiritualul timpurilor noastre, atunci cand nu este transformat in « bun de consum » este « servit » ca surogat, fals, plagiat, facatura.

„Într-o seară, am luat Frumuseţea pe genunchi. - Şi mi s-a părut amară. - Şi am ocărât-o." este motto-ul cartii . Versurile apartin lui Rimbaud, « Un anotimp în infern ».

O noapte in pustie

Urcând propriul Tabor, Hierotheus Vlahos petrece o noapte pe Muntele Athos, cerand povatuire de la parintele Gheron.

Afla cum credinta fara fapte este o iluzie, dar si faptele fara credinta sunt doar idolatrie.Cum trebuie sa veghezi asupra ta insuti în fiecare zi, luand seama la puterea dumnezeiasca si la slabiciunea omeneasca, cum „priceperea duhovniceasca fara curatirea inimii este teologia diavolilor”.

Pustnicul athonit, unul dintre multii “pescarusi duhovnicesti” din muntele Athos, ne invata “ cum poate fi pusa in lucrare ” Rugăciunea lui Iisus sau "rugăciunea inimii".

“Marturisesc cu siguranta – spune autorul- ca o zi la Sfantul Munte face mai mult decat un intreg an de studiu.

O noapte intr-o coliba valoreaza mai mult decat un grad universitar.

Cateva minute de vorba cu un pustnic sunt asemeni unei linguri de vitamine ce valoreaza mai mult decat toata prostia ce o luam traind in lume”.

„Silogismele amaraciunii”

Scrisa dupa razboi, cand era foarte sarac si foarte cinic, micuta carte cuprinde "lucruri insolente", dupa cum autorul insusi marturiseste.

Aparuta si in editie de buzunar, este una dintre cele mai citite carti ale lui Cioran.

Gasesc aici o „filosofie lirică”, vecină cu poezia. Îndoiala si scepticism. Fragment si aforism.

„A gândi împotrivă-ti” pare deviza lui.

Păcătos cu dorul sfinteniei, ateu căutandu-l pe Dumnezeu.

Transcriu ceea ce spune „rascolit de meditatiile unui prieten muzicant ambulant” :

”Orice ai spune, totul are un suflet. Uite, ai vazut pasarelele cum zburatacesc pe strazi si apoi, deodata, se ridica sus, sus, deasupra acoperisurilor, ca sa poata vedea Parisul ? Au si ele un suflet si asta inseamna ca nu pot muri.”

Domnul Dan la Targoviste

Dan Puric a venit la Targoviste sa ne vorbeasca « despre iubire ». «Am venit sa va invat ce este iubirea, ca dumneavoastra nu stiti » s-a auto-ironizat actorul.

Cu verva si mult umor, dar si o patrundere adanca a lucrurilor, «Domnul Dan» ne-a vorbit despre iubire.      « Esti nebun ! » se pare ca i-a spus un prieten afland despre ce se pregateste sa vorbeasca. O nebunie intr-adevar, avand in vederea atat complexitatea subiectului cat si pragmatismul arid al timpurilor. Dar o nebunie frumoasa !

Dan Puric desface pentru noi «la vedere» ghemul incalcit al cunoasterii iubirii jucand cand pe Eros, pehlivanul care se distreaza si pe seama zeilor, si pe seama oamenilor, cand pe geloasa Afrodita, cand pe inocenta si mult incercata Psyche. Procesele spirituale, iubirea find unul dintre ele, sînt ilustrate prin imaginile oferite de mituri. Miticul este la urma urmei o ilustrare a fenomenelor spirituale reale. Nu departe de mit, in acest sens, este basmul. ”Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” este basmul ales. Acum Dan Puric joaca rolul „Dorului”: dar intr-o zi, "alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada si Fat-Frumos ia calea intoarcerii.

Socrate este asemanat datorita maieuticii, pe care cum bine se stie o practica filosoful, cu „Colombo-ul” lui Peter Falk . În Banchetul se infrunta conceptii diferite asupra iubirii: cea a omului obisnuit cu cea a politicianului, a poetului , a omului de stiinta. Dupa ce ii asculta pe toti, parand patruns si convins de cele auzite, vorbeste si Socrate. Pentru el, iubirea nu este o divinitate, dar este ceea ce îl conduce pe om la Dumnezeu. Pentru Socrate, Eros, iubirea, nu este un zeu. Dumnezeu in desavarsirea sa, posedă Frumosul şi Binele. Eros este aspiraţia către acestea, un mijlocitor intre pamantesc si divin.

Parafrazandu-l pe Pascal care spunea :”Le cœur a ses raisons, que la raison ne connaît point”, Dan Puric spune: „Iubirea omenească este o pierdere, încetul cu încetul, a raţiunii dar nu către nimic ci către o altă raţiune, cea a inimii.” (…) in timp ce ….

„Iubirea dumnezeiască este o pierdere a inimii tale într-o inimă mai mare, cea a lui Hristos”.

Un „nou pământ” şi un „om nou”

Mitologia comunistă este: deterministă, voluntaristă, libertară, totalitară, democratică, elitistă, internaţionalistă, naţionalistă, iar din punct de vedere al discursului istoric, este structurală şi evenimenţială. Ea are un profund caracter manipulator.

Comunismul după revoluţia din octombrie din Rusia ţaristă, este sinonim cu marxismul şi diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului. Printre altele, Marxism-Leninismul propune concepţia progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societăţii: sclavia, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Această concepţie materialist-istorică a comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură...). De asemeni dezvoltă concepţia determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus, nu de gândirea acelui individ, ci de clasa la care aparţine, şi de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăţi comuniste.

Comunismul îşi are începuturile în ţările sărace ale lumii, prin Trotski şi Lenin, comunismul nu mai este determinist, el devine voluntarist, adică presupune o economie nouă, o societate nouă, un om nou, un mediu natural nou. Comunismul îşi propune schimbarea lumii din temelii, conform cu acordurile Internaţionalei sau cu Tezele lui Feuerbach: reconstruirea satelor şi oraşelor, nivelarea formelor de relief, secarea lacurilor şi inventarea altora noi, Partidul este exponentul maselor, el trebuie să dea un lider care devine întruchiparea partidului. „Proletari din toate ţările uniţi-vă ! este îndemnul prin care comunismul se afirmă ca o teorie universalistă.” Naţionalismul reprezintă punctul cardinal spre care comunismul va evolua, prin hiperdimensionarea trăsăturilor naţionale, accentul va cădea nu pe viitor, ci mai ales pe trecut.

Protocronismul românesc este o ramificaţie a celui rusesc, în anii ”50, cu puţine excepţii întreaga ştiinţă şi tehnologie medicală fuseseră create de savanţii ruşi.

Sistemul de mituri al comunismului a uzat de o serie de coordonate permanente ale Imaginarului uman : mitul unităţii (naţionale), al alterităţii demonizate şi al evadării din istorie. Orice proiect totalitar, comunismul nefăcând excepţie, este interesat în valorizarea ideii de unitate. Unitatea neîntreruptă, devenită singura trăsătură specifică a fiinţei naţionale servea de fapt programului comunismului, o societate uniformizată, de oameni gândind la fel, strânşi uniţi în jurul partidului şi al conducătorului iubit.

Lucian Boia în „Miturile comunismului românesc” prin întreaga terminologie utilizată indică demonstrativ rădăcinile religioase ale unui sistem ideologic totalitar. Dumnezeu înlocuit cu Marx, Sfinţii Părinţi cu Părinţii fondatori, Scripturile cu statutele si scrierile propagandistice ale Partidului-Stat.

Metoda de construire a discursului comunist este dialectica, copiată de la Hegel devine o dialectică materialistă. Aceasta metodă explică şi maniheismul în gândire, tot de esenţă religioasă, invocat de comunişti pentru a-l demoniza pe Alter-ul capitalist şi imperialist.

Prin truda muncitorilor din toate domeniile, de ambele pãrţi ale "cortinei de fier" apare un regat nou, pur uman, în care apologeţii lui vãd un "pãmânt nou" nevisat de cãtre epocile trecute. Pretutindeni oamenii urmãresc cu nerãbdare "progresul". În lumea comunistã un rol important îl joacã ura împotriva duşmanilor reali şi imaginari, dar în primul rând împotriva lui Dumnezeu pe care revoluţia lor l-a detronat, o urã care îi inspirã sã refacã lumea împotriva Lui. Acelaşi spirit este prezent în mania planificãrii totale, de exemplu în "controlul naşterilor", în experimentele care privesc controlul ereditãţii şi al minţii, în "starea de bunãstare".Societatea multilateral dezvoltată, "noul pãmânt" al comunismului presupune o tranformare totală a societăţii, o industrializare masivă, iar Marx ne asigură că "întreaga societate va avea o organizare şi o economie unicã, şi la muncã egalã va avea remunerare egalã" . Întreg mediul uman şi tot ceea ce se aflã în acest mediu trebuie sã serveascã cauza "producţiei" şi sã aminteascã oamenilor cã singura lor fericire se aflã în aceastã lume. Distrugerea Vechii ordini şi organizarea "noului pãmânt" nu sunt, totuşi, singurele elemente din programul istoric al comunismului; ele reprezintã doar pregãtirea pentru o lucrare mai semnificativã şi mai îngrijorãtoare decât celelalte douã: "transformarea omului". Acesta a fost şi visul pseudo-adepţilor lui Nietzsche, Hitler şi Mussolini. Marx şi Engels prezintã clar acest subiect: "Atât pentru producţia la scarã de masã a acestei conştiinţe comuniste, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, schimbarea oamenilor în masã este necesarã, o schimbare care sã poatã avea loc numai printr-o mişcare practicã, o revoluţie; de aceea, aceastã revoluţie este necesarã, nu numai pentru faptul cã şi clasa conducãtoare nu poate fi înlãturatã pe altã cale, dar şi pentru cã şi clasa care produce răsturnarea numai printr-o revoluţie poate sã reuşeascã sã înfrunte toatã stricãciunea timpurilor şi sã se adapteze pentru a întemeia o societate nouã" .

Formarea "omului nou" ca şi construirea "noului pãmânt" uzează de mijloace violente. În filosofia deterministã a lui Marx, se precizează cã "în activitatea revoluţionarã, schimbarea individului coincide cu schimbarea împrejurãrilor" . Procesul schimbãrii lor prin violenţã revoluţionarã, transformã revoluţionarii înşişi.

“Mai precis, ce este aceastã "schimbare", omul nou? El este omul dezrãdãcinat, discontinuu, materia primã a oricãrui vis demagogic; "liberul cugetãtor" şi scepticul, închis doar faţã de adevãr dar "deschis" fiecãrei mode intelectuale noi, pentru cã el însuşi nu are nici o bazã intelectualã. "Cãutãtorul" unei "noi revelaţii", gata sã creadã orice este nou, pentru cã adevãrata credinţã a fost anihilatã în el; planificatorul şi experimentatorul care preamãreşte dovada "faptei", pentru cã el a abandonat adevãrul, vãzând lumea ca pe un vast laborator, în care el liber sã determine ceea ce este "posibil"; omul care se conduce singur, care se preface a fi smerit numai pentru a-şi cere "drepturile", de fapt este plin de mândria care îl determinã sã aştepte ca sã i se ofere totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fãrã a avea conştiinţã sau valori, şi care se aflã astfel la mila celui mai puternic "stimul"; "rãzvrãtitul" care urãşte toatã înfrânarea şi autoritatea pentru cã el însuşi îşi este propriul şi singurul dumnezeu; "omul maselor", acest incult nou, care a "redus" şi "simplificat" complet şi care este capabil sã aibã doar idei elementare, este totuşi foarte dispreţuitor faţã de oricine atrage atenţia asupra lucrurilor mai înalte sau asupra complexitãţii reale a vieţii.”

“Formarea omului nou, constructor conştient al celei mai drepte orânduiri sociale, constituie cea mai mare şi mai complexă sarcină, cea mai nobilă răspundere, îndatorirea revoluţionară de onoare a partidului nostru comunist” , este fraza repetată cu obstinaţie în toate discursurile lui Nicolae Ceauşescu care defineşte în cuvintele limbii de lemn unul dintre obiectivele principale ale societăţii socialiste.

Omul nou este un obiectiv utopic al societăţii comuniste, un model teoretic, care în practica regimurilor comuniste nu a fost întâlnit. Lucian Boia , în cartea sa, „Miturile Comunismului Românesc” propune o abordare sistemică în doua faze pentru stabilirea atât a miturilor sau ideilor pe care se fundamentează omul nou cât şi a miturilor şi/sau ideilor care sunt determinate de către omul nou. În ceea ce priveşte prima fază, Lucian Boia identifică trei mituri pe care se fundamentează crearea omului nou: mitul destinului colectiv; mitul servituţii involuntare; mitul nefericirii totalitare.

S-a spus şi se spune curent că orînduirea comunistă a realizat o gregarizare a societăţii şi a mentalităţilor. Indivizii nu mai sunt relevanţi decât prin intermediul colectivităţii: partidul; masele muncitoreşti; poporul; clasa muncitoare; societatea socialistă; oamenii muncii. Pe de o parte, omul nou este un semn de absurditate ideologică a unui regim care, oricât de mari ar fi fost eforturile sale, nu a reuşit să provoace schimbări profunde la nivelul naturii umane. Pe de altă parte, înfăţişări ale omului nou în societăţile post-totalitare se pot vedea sub forma uniformizării comportamentelor şi atitudinii colective ce se manifestă mai ales prin entuziasmul scăzut în ceea ce priveşte urgenţa măsurilor democratice şi mai ales faţă de condamnarea explicită a trecutului comunist. Totalitarismul a creat o societate închisă în care destinele individuale nu se împlineau la capătul unei serii de alegeri conştiente şi personale din partea indivizilor, ci se validau în funcţie de interesele comunităţii intr-un cadru prestabilit.

În contrast cu depersonalizarea omului se află personalitatea conducătorului, aceasta devenind obiect al mitologiei oficiale în virtutea unei relaţii simbolice între conducător şi comunitate. În acest sens, Stalin era văzut ca “părintele popoarelor” iar Ceauşescu era considerat “cel mai bun fiu al poporului”. Aşadar, “conducătorul”devine figura partidului, întruparea poporului şi imaginea clasei muncitoare”.

În concluzie, mitul destinului colectiv are rolul de a face uitat felul în care a funcţionat după 1945 aparatul statal, ceea ce înseamnă că îşi aduce contribuţia la depersonalizarea fiinţei umane şi implicit la formarea omului nou.

Raportul de putere implică automat rezistenţa la putere sub forma opoziţiei. Însă ca să deţină caracteristicile unei opoziţii, trebuie să nu se poată materializa refuzul general de supunere în faţa puterii. Astfel rezistenţa în acest caz ar reprezenta o simplă opoziţie formală.

În ceea ce priveşte programele de guvernare, putem spune că acestea au jucat un rol relativ important în instaurarea guvernării comuniste. Profitând de lipsa de adaptabilitate la noile condiţii socio-politice a partidelor istorice ( ţărăniştii şi liberalii), comuniştii au reuşit să se impună printr-un program concret radical ce prevedea o reformă de împroprietărire rapidă a ţăranilor.

Mitul nefericirii totalitare se fundamenta pe absenţa posibilităţii indivizilor de a efectua alegeri libere în legătură cu propria lor viaţă.

Mergând mai departe cu demersul nostru, în cele ce urmează vom analiza ideile centrale ce rezida din mitului omului nou.

„Omul nou” se afla in antiteza cu „omul vechi” , omul vechi fiind cel care nu şi-a însuşit pe deplin valorile comuniste. Omul nou este rezultatul unui proces de metamorfoză care presupune eliminarea individualismului văzut ca o stare conflictuală între individ şi societate.

Plecând de la ideea lui Engels potrivit căreia omul a devenit ceea ce este prin muncă, munca va sta la baza creării omului nou, devenind însăşi raţiunea sa de a fi, un imperativ moral. Aşa apar conceptele : “odihna prin munca” şi de “a sărbători prin muncă” Munca aduce progres, dezvoltarea ştiinţifică nefăcând excepţie de la această axiomă. Munca era atât de bine cotată din punct de vedere social încât se formase conceptul de origine sănătoasă care reprezenta atributul unui individ de a proveni dintr-o familie de muncitori.

Cei care nu se înregimentează primesc eticheta de „duşmani ai poporului” şi anume spălarea creierului, aceasta înfăptuindu-se la rândul ei prin doua metode: critica si auto critica Prin critica, individul află cât de neînsemnat este el în raport cu societatea, prin autocritică, omul se debarasa de convingerile sale de om vechi.

Un loc central în cadrul mitului omului nou era ocupat de inginer. Acesta îndeplinea atât caracteristicile unui muncitor cât şi pe cele ale unui savant fiind cel care creează realitatea nouă. Importanţa acordată inginerilor era atât de mare încât conceptul de inginer s-a extins, Stalin vorbind chiar de scriitori considerându-i nişte „ingineri ai sufletului”.

Progresul societăţii se face prin lupta dintre vechi şi nou: “(…)societatea socialistă se dezvoltă prin înfruntarea dintre vechi si nou – care constituie însuşi factorul motor al progresului. Lupta dintre vechi şi nou este generată în socialism atât de existenţa rămăşiţelor vechii orânduiri în gândire şi morală, în raporturile dintre oameni, cât şi de schimbările rapide ce au loc în societate, de faptul că conştiinţa rămâne în urma dezvoltării vieţii materiale” Lupta dintre vechi şi nou este sinonimă cu epurarea valorilor pe care indivizii se bazează prin critica şi autocritica şi înlocuirea lor cu valorile comuniste. Astfel, nu are loc nimic altceva decât un proces de depersonalizare a fiinţei umane.

Prin crearea omului nou se încerca şi crearea unei culturi comune, iar pentru crearea unei culturi comune era nevoie de un spaţiu public controlat ceea ce implica cenzura . “Cenzura comunistă n-a însemnat nici pe departe doar o operaţie de tăiere a unor pasaje inconvenabile din textele publicate, ci o acţiune barbară de remodelare a conştiinţelor, prin intermediul unui necontenit bombardament propagandistic. Individului i se cere imperativ să devină un om nou şi în această calitate să nu mai aibă nici o legătură cu influenţele nefaste ale trecutului. El trebuie să aibă puritatea societăţii comuniste pe care o construieşte."