Fascinaţia luminii

Un discurs curajos şi interesant aflat sub fascinaţia Luminii  care tratează deopotrivă aspecte ce ţin de  cunoaşterea teologică  şi cunoaşterea ştiinţifică punând în valoare dialogul ştiinţă-teologie, un dialog deschis în ultima vreme cu largi perspective.

Cu eleganţă şi pricepere, autoarea Maria Popescu, fizician de profesie, ne invită să parcurgem alături de ea un itinerariu spiritual în care aflăm alături de  autentice demersuri intelectuale de înţelegere la nivel fenomenologic ale universului, înalte trăiri duhovniceşti, asumat fiind faptul că intelectul foloseşte gestului teologic numai în măsura în care este oferit ca lucrare duhovniciei.

Borges&Casares

S-au distrat copios la prima lor colaborare literară : “Şase probleme pentru Don Isidor Parodi”.

Noutatea constă în faptul că detectivul este deţinut.  Don Isidro Parodi, un fost bărbier acuzat de uciderea unui măcelar, îşi ispăşeşte pedeapsa în celula 273.

Pregătind mate "într-o căniţă de culoarea cerului",  dezleagă enigme poliţiste: adepţii unei secte sacerdotale îşi reglează conturile, este furat diamantul unei contese rusoaice, un talisman de jad al unei statuete  chinezeşti dispare, un delict pasional,  un gaucho demodat se răzbună, o confruntare între un discipol pedant şi maestrul său într-un turneu literar.

Turma pitorească a personajelor se înfăţişează la uşa camerei 273, devenită leitmotiv.

La prima întrevedere ele expun misterul, la a doua află soluţia, o soluţie care uimeşte de fiecare dată.

“De ce nu-mi povesteşti totul aşa cum iti vine fără niciun soi de artă tulburată de circumstante?” îşi invita don Isidro Parodi, ex-barbierul, interlocutorul.

Situaţia specială de „deţinut” comparată cu “recluziunea de benedictin”  îl obligă pe Parodi la maxime eforturi intelectuale, “o figură necesară şi poate inevitabilă în dezvoltarea literaturii poliţiste”, aşa cum scriu cu umor  cei doi sciitori.

„Imperceptibila fracţiune esenţială „

 "Continuitatea parcurilor". Aşa l-am cunoscut pe Julio Cortazar.

 Cortazar, hipnotizatorul, am putea spune. Scrisul lui are această calitate.

Am aflat cu surprindere că povestirea „Funigei” a stat la baza scenariului pentru  “Blow-up”, filmul regizat de Michelangelo Antonioni.

„Funigei” aparţine volumului „Manuscris găsit într-un buzunar”, făcându-mă să reconsider serios rolul buzunarelor în ţinuta vestimentară şi nu numai.

 Michel fotograf și traducător imortalizează cu aparatul său de fotografiat o scenă care îl nedumereşte. Gesturile celor două persoane, un cuplu nepotrivit ca vârstă, îl duc cu gândul la o poveste stranie şi neliniştitoare.  Atenţia lui Michel va fi monopolizată de fotografia mărită care va căpăta viaţa proprie dincolo de cadrul rigid în care o fixase aparatul de fotografiat.

Fotografia este, în opinia scriitorului, una dintre cele mai potrivite modalităţi „de a combate neantul”.

„Michel ştia că fotograful operează întotdeauna printr-o schimbare a felului său personal de a vedea lumea cu altul, pe care aparatul i-l impune insidios”.

Ideea este de a surprinde ”gestul revelator, expresia ce rezumă totul, viaţa pe care mişcarea o însoţeşte ritmic, dar pe care o imagine rigidă o distruge secţionând timpul, dacă nu alegem imperceptibila fracţiune esenţială”.

Povestirea mă duce cu gândul la picturile lui Magritte, Cortazar înţelegând la fel de bine ca şi acesta că se poate oferi din punct de vedere artistic, o nouă perspectivă prin prisma intuiţiei, a subconştientului şi a unei percepţii vizuale înnoite.

 „Puterea mea fusese o fotografie, aceasta, acolo, în care ei se răz­bunau pe mine arătându-mi făţiş ce avea să se întâmple. Fotografia fusese făcută, timpul se scursese; ne aflam atât de departe unii de alţii, coruperea se săvârşise, lacrimile fuseseră vărsate, iar restul nu era decât conjectură şi tristeţe.”

"În căutarea ve­chilor noastre vise”

H.P.Lovecraft: fascinat de copilarie.Ca şi Salinger.

Sublimul terifiant, macabrul privit cu umor inteligent, ”fantasticul exact” ca şi la Edgar Alan Poe, cam asta s-ar putea spune în câteva cuvinte despre literatura lui Lovecraft.

„Cred că straniul şi supranaturalul mă fascinează cu atît mai mult cu cât nu cred deloc în ele" afirma creatorul lui Dagon, obsesii ce s-au dovedit fertile, creatoare ale unui univers deopotrivă viu şi straniu.

 Un frumos fragment din povestirea „Azatoth”, aparţinând volumului “Hypnos”:

„Cînd bătrîneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, s-a găsit un ins dispus să călătorească dincolo de existenţa aceasta şi să plece în spaţii, în căutarea ve­chilor noastre vise.”

In vartejul caruselului.

Un autor deopotrivă criticat şi admirat.

O carte cenzurată şi interzisă.

Un erou controversat.

Şi eu aleg de multe ori izolarea, ca forma de protecţie.

Este dureros cand  adaptare înseamnă de fapt compromis.

Salinger ar fi putut spune, asemeni lui Flaubert, Holden Caufield sunt eu.

"Ceea ce mă impresionează cu adevărat la o carte este să îţi doreşti, atunci când o termini de citit, ca scriitorul să-ţi fie un prieten foarte apropiat şi să îl poţi suna oricând. Asta nu se întâmplă prea des, totuşi“,

spune Holden Caufield în romanul lui Salinger. 

 Cu tot dramatismul personajului, imi place sa pastrez in memorie imaginea unui pusti fericit in vartejul caruselului.

„În clipa aceea, a început ploaia. Mamă, ce mai turna ― cu găleata. Pe Dumnezeul meu. Toţi părinţii şi mamele, toată lumea s-a adăpostit sub acoperişul căluşeilor, ca să nu-i ude pînă la piele, dar eu am rămas pe bancă. Şi m-a udat îngrozi­tor, mai ales pe ceafă şi pe pantaloni. De fapt, şapca de vînătoare m-a ferit destul de bine, dar de murat, tot m-a mu­rat, numai că nu-mi păsa. Mă simţeam deodată nemai­pomenit de fericit, uitîndu-mă la Phoebe cum se tot învîrte în căluşei. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cît pe-aci să strig de feri­cire, nu ştiu de ce.”