Plecând de dimineaţă din Betania, Domnul flămânzeşte pe drum. Vede în depărtare un smochin înfrunzit. Nădajduia că va gasi roade. Constructia discursiva a emoţiilor utilizează un lexic evaluativ cu conotaţii afective.”Dar Îl aşteaptă o dezamăgire (dar nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu ştie că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos! Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.”

Pathosul este exprimat prin indignarea vorbitorului faţă de raţiunea şi justiţia limitată, şi în acelaşi timp prin exaltarea valorilor sprirituale inaccesibile: „ce se poate înfaţişa mai nedrept, mai nemilos mai strigător la cer? A oropsi şi a usca un biet copac întru-totul nevinovat! Nevinovat desigur dat fiind faptul că nu era timpul smochinelor”.

Dacă nu era timpul rodirii de ce să fi osândit Mântuitorul smochinul? Pentru raţiunea omului de bun simţ pare o nedreptate.

Intervine aici, în interpretarea textului evanghelic dimensiunea simbolică a discursului religios, care pune în raport o realitate materială şi o experienţă umană, încărcând realitatea materială cu un sens nou, făcând-o să spună altceva decât în sens obişnuit.

Smochinul fără roade pe care Domnul îl blesteamă este chiar omul fără credinţă care nu poate să ofere sufletul său atunci când Mântuitorul i-o cere: „Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm că este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul )".

Explicarea caracterului simbolic al discursului religios este reluată şi în alt pasaj , tocmai pentru a fixa modul de înţelegere pe care îl presupune astfel de texte:”... locurile unde cad seminţele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (şi datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi precupeţi înnăscuta putinţă...”. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (În chip analog este şi călătorul rănit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul şi levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferinţa altuia şi de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)