"Hotii de frumusete"

Prima intalnire cu Pascal Bruckner.

Povestea incepe asa : Matilde, o tanara doctorita care nu-si gaseste locul atat profesional cat si sentimental, este de garda la sectia de psihiatrie a spitalului Hôtel-Dieu. In timpul garzii, interneaza un barbat care poarta o cagula pe fata. (Aceasta imagine ma duce cu gandul la o superba pictura a lui Magritte, “Indragostitii”, in care protagonistii au fetele acoperite.) Matilde va asculta confesiunea lui Benjamin, asa se numeste barbatul ; va afla despre cariera sa ratata de scriitor, despre relatia cu Hélène, si despre intamplarea care le schimba viata: furtuna de zapada care ii surprinde pe cei doi indragostiti in Alpi, la granita dintre Franta si Elvetia ii determina pe acestia sa primeasca ospitalitatea unui cuplu ce locuieste la o ferma din apropiere. Dupa confortul ospitalitatii, cei doi gusta amaraciunea prizonieratului. Gazdele, un cuplu ciudat si majordomul lor, o transforma pe Hélène in ostaticul lor, iar pe Benjamin in complicele lor in rapirea tinerelor femei frumoase pe care le tin prizoniere in subteranele fermei (asta aminteste de « vinovatii fara vina » ai lui Kafka) pedepsindu-le astfel pentru frumusetea lor, pe care, de altfel o devorau, la propriu.

Atmosfera lugubra. Apasatoare. Personaje stranii, intalniri stranii, intamplari stranii.

Eseu sau roman ? Basm sau scenariu de film ? Thriller sau SF ? Avem de-a face cu o parabola. Despre ce ne vorbeste ea ? Despre frumusete si tinerete ca obsesii ale modernitatii. Cred ca au fost obsesii ale omului dintotdeauna, modernitatea are insa mai mult ca niciodata mijloacele de a-si trambita obsesiile.

Ideea cea mai terifianta pe care mi-a transmis-o cartea este ca Frumusetea, ideal ce tine de valorile absolute a devenit « un bun de consum », spiritualul a fost sechestrat pentru a hrani « un material » efemer. Omul a devenit mijloc, in pofida « batranului dascal » care avertiza : intotdeauna scop si niciodata mijloc. Trebuie insa salvate aparentele : « ele inseala, ele conteaza » spunea cu amaraciune cineva. Intr-un fel sau altul, noi toti asemeni lui Benjamin purtam o masca pe fata.

O alta idee trista pe care mi-a transmis-o cartea este aceea ca spiritualul timpurilor noastre, atunci cand nu este transformat in « bun de consum » este « servit » ca surogat, fals, plagiat, facatura.

„Într-o seară, am luat Frumuseţea pe genunchi. - Şi mi s-a părut amară. - Şi am ocărât-o." este motto-ul cartii . Versurile apartin lui Rimbaud, « Un anotimp în infern ».