Pathosul şi emoţia estetică

Faptul că imaginea este non-discursivă nu înseamnă însă că ea nu dispune de putere persuasivă. Ea se impune altfel decât prin forţa logosului. Cum ? Să încercăm să analizăm al doilea aspect al persuasiunii propus de Aristotel în Retorica, patosul .

„Dacă examinam cu luare aminte gingăşia firească a inimii omeneşti, gata oricând să se lase mişcată de toate obiectele pe care le imită pictorii si poeţii, nu ne mai miram dacă versurile şi chiar şi tablourile o tulbură şi ele. Natura a vrut s-o dăruie cu sensibilitatea aceasta ce se dezvăluie numaidecât şi să facă din ea cea dintâi piatră la temelia societăţii”.

Vizibilul produce efecte care scurtcircuitează logosul, producând direct efecte emoţionale. Retorica, arta discursului persuasiv, ştie foarte bine acest lucru, ea neezitând să recurgă la argumente pur demonstrative, care nu vizează logosul, ci emoţia. Retorica antică recomanda şi ea, recursul la imagine.

În Renaştere, Leonardo da Vinci, făcea comparaţia între pictură şi literatură prin aceea că pictura ar fi arta simultaneităţii, în timp ce literatura ar fi a succesiunii. Pictura ar fi fost după Da Vinci superioară literaturii prin aceea că ar fi mai directă, mai reală, mai vivace. Mai directă, pentru că este nevoie de o singură imagine şi de un număr mare de cuvinte pentru a o reda, mai vivantă pentru că prezenţa elementelor creează un tot armonios, care pentru scriitor se fărâmiţează în descriere, mai reală, pentru că în perioada clasică erau folosite semne naturale şi nu artificiale. Limbajul combină arbitrarul şi succesiunea, efectele sale sunt mai puţin vii decât ale imaginilor, a căror prezenţă cuceresc locul în memoria şi imaginaţia individuală şi colectivă .

Astfel, paradoxal, ceea ce constituie limitele imaginii faţă de logos, rezumat în simultaneitate, devine forţă în ce priveşte patosul, fiind mai eficace faţă de logos.

Poussin considera că sunt patru părţi ale retoricii :actio, inventio, compositio, elocutio. Poussin supra-aprecia elocutio (momentul pronunţării discursului) pentru a afirma că în ce priveşte elocinţa, pictura surclasează discursul vorbit.

Poussin explica elocvenţa picturii prin limbajul corpului. Sa privim , de exemplu, „Andromaca plangandu-l pe Hector” pictura aparţinând lui Jacques Louis David. Sursa de inspiraţie pentru acest tablou a constituit-o „Iliada” lui Homer în care se povesteşte despre eroismul lui Hector, fiul lui Priam, tragicul rege al Troiei. După ce este omorât de Ahile , acesta îi târăşte corpul neînsufleţit, fără milă prin praf. După stăruinţele lui Priam, Ahile restituie cadavrul eroului Hector pentru a fi înmormântat potrivit rangului său. David pictează această schiţă, datorită căreia este acceptat ca membru al Academiei, în care corpul lui Hector ucis de Ahile este întins pe patul mortuar, iar soţia sa îi stă la picioare şi îl plânge. Coiful şi spada lui Hector îi sunt alături lângă catafalc. Nobleţea soţiei lui Hector, Andromaca se vede în ţinuta şi în veşminte, întreaga ei atitudine dovedeşte o mare suferinţă, o durere dintre cele mai adânci. Dramatismul atitudinii soţiei credincioase care îi este alături până în ultimul moment este uşor atenuat de gestul tandru al copilului, Astyanax, fiul lui Hector care încearcă să o mângâie. Un decor sobru, lipsit de ornamente accentuează solemnitatea şi tragismul momentului.” Artistul este purtatorul unui mesaj politic, cel al subordonării valorilor picturale în faţa conţinutului etic.

David este un artist care se află mereu în căutarea frumuseţii pure. Pentru el, arta este o modalitate de educaţie civilă şi morală”.

Suntem atraşi de ceea ce ne seamănă, plângem cu cei care plâng ca noi, râdem cu cei care rad, suferim cu cei ce suferă. Se vor picta deci scene patetice, emoţionante pentru că empatia joaca un rol foarte important. Pictura este la ea acasă în ceea ce priveşte patosul, ea atinge, altfel decât prin discurs. Este puţin loc în pictură pentru docere şi mult loc pentru movere .

Imaginea are o putere particulară pentru a produce emoţii. „ Pictura foloseste semne naturale a căror energie nu ţine de educaţie.(...) Puterea le vine de la legătura pe care însăşi natura a avut grijă să o facă între obiectele exterioare şi organele noastre ca să ne ajute să nu pierim. Natura însăşi, ne este aşternută sub ochi, se prezintă sub aceeaşi formă sub care o vedem în realitate. Se poate spune, metaforic vorbind, că ochiul este mai aproape de suflet decât urechea.”

Întrebarea care se pune este dacă emoţiile trezite au caracter persuasiv ? Pascal ne spune că emoţia precedă şi comandă raţiunea. Ideea de injustiţie naşte indignarea, emoţiile par să fie prealabile credinţelor morale. Emoţiile pot juca un rol important în constituirea credinţelor şi prin urmare imaginile care suscită astfel de emoţii pot influenţa credinţele noastre.