"Un domn foarte batrin cu niste aripi enorme"

O povestire minunata a lui Marquez pe care am citit-o cu multi ani in urma.

Imaginea ingerului venit in ajutorul copilului bolnav si ajuns in cotetul pasarilor, dupa ce a fost mai intai obiect de uimire si apoi ciudatenie de circ, m-a urmarit multa vreme. Ideea cu care ramasesem in urma lecturii a fost aceea ca oamenii isi revin repede din intalnirea cu acel « altceva » si locuind in proximitatea lui vor sfirsi prin a-l gasi familiar.

Este de notorietate ca orice om are un inger al lui. Si copilul bolnav al lui Pelayo are un astfel de inger care nu ezita sa vina cand copilul este bolnav. Este ploaie si furtuna si ingerul se prabuseste din cer. Marquez face o relatare reportericeasca simpla si fireasca « de la fata locului » a acestui desant nereusit. Ingerul ghinionist contrariaza inca de la inceput, tocmai prin faptul ca nu se inscrie pre-judecatilor pe care oamenii le aveau despre ingeri: este batran, chel, fara dinti. Jumulit de pene si impotmolit in noroi. Ce se va intampla cu el ? Cum reactioneaza oamenii in astfel de situatii ? Rutina cotidiana este scurt-circuitata de o intamplare miraculoasa si vedem ce fac in acest caz, oamenii care vor tot timpul minuni.

O prima reactie este de a refuza minunea, de a intoarce spatele neintelesului : se gandesc sa puna ingerul pe o pluta cu provizii pentru trei zile, pentru a fi lasat la voia sortii in largul marii.

O a doua reactie este de a asimila neobisnuitul : unii doreau ca ingerul sa fie primarul lumii. Altii, il vroiau general cu cinci stele, in timp ce cativa vizionari sperau ca o sa fie pastrat de prasila, pentru a sadi pe pamint o noua stirpe de oameni cu aripi.

O alta reactie este de-a « oficializa » statutul ingerului. Preotul hotaraste sa scrie o scrisoare episcopului, pentru ca acesta sa scrie alta superiorului sau si pentru ca acesta sa se adreseze Papei, astfel incit verdictul final referitor la starea de « inger » a eroului cazut din cer sa vina de la tribunalele cele inalte.

O alta reactie este de face neobisnuitul profitabil. Pelayo si Elisenda au initiativa de a imprejmui curtea si de a percepe taxa de « cinci parale » celor ce voiau sa vada ingerul, initiativa incununata de succes pentru ca in mai putin de o saptamina umplusera dormitoarele cu bani. Cu acesti bani au construit o casa impunatoare, cu balcoane si gradini.

Cum orice minune tine doar trei zile, batranul inger cu aripi enorme incepe sa piarda din rating si neavand un « promotion » pe masura va fi surclasat de numere de circ mai interesante si cu pret de dumping, cum ar fi spectacolul trist al femeii care s-a transformat in paianjen din cauza ca nu si-a ascultat parintii.

Ce facea ingerul in timpul acesta ? Ceea ce stiu ingerii sa faca : era bland, rabdator si statea retras intr-un colt, intre resturile de mincare pe care i le aruncasera vizitatorii. Putinele minuni pe care le facea, pareau mai degraba scamatorii de balci si starneau mai mult hazul decat uimirea: orbul nu-si recapata vederea, dar are parte de trei dinti noi !!!

Copilul creste si ajunge sa se joace cu ingerul in cotetul in care acesta isi ducea zilele.O imagine fabuloasa este a celor doi, copil si inger, bolnavi de varicela si consultati de medic. Copilul creste mare, merge la scoala, cotetul putrezeste si ingerul isi taraste aripile de colo pana colo incomodand cu prezenta lui, dand impresia de ubicuitate, exasperand-o pe Elisenda, care ajunge sa exclame ca este o nenorocire sa traiesti in « acel infern plin cu ingeri. »

Si urmeaza acum sfarsitul povestii, pe care constat cu uimire ca il uitasem cu totul : ingerul reuseste sa se inalte si sa zboare.

Elisenda l-a surprins pe inger in primele sale tentative de zbor :

« A izbutit in cele din urma sa ia inaltime. Elisenda a scos un oftat de usurare, pentru ea si pentru el, cind l-a vazut trecind pe deasupra ultimelor case, sustinindu-se intr-un fel sau altul printr-un dezastruos filfiit de vultur senil. A continuat sa-l vada pina cind a sfirsit cu taiatul cepei si a continuat sa-l vada pina cind nu a mai fost posibil sa-l vada pentru ca atunci nu mai era un obstacol in calea vietii ei, ci un punct imaginar pe orizontul marii. »

Acum recitind, sper sa nu mai uit ca ingerul reuseste sa zboare. Si nici faptul ca acel « altceva » pe care oamenii incearca sa si-l faca familiar, modelandu-l dupa chipul lor, reuseste prin simpla prezenta sa fie un « obstacol » in calea vietii lor.

"Hotii de frumusete"

Prima intalnire cu Pascal Bruckner.

Povestea incepe asa : Matilde, o tanara doctorita care nu-si gaseste locul atat profesional cat si sentimental, este de garda la sectia de psihiatrie a spitalului Hôtel-Dieu. In timpul garzii, interneaza un barbat care poarta o cagula pe fata. (Aceasta imagine ma duce cu gandul la o superba pictura a lui Magritte, “Indragostitii”, in care protagonistii au fetele acoperite.) Matilde va asculta confesiunea lui Benjamin, asa se numeste barbatul ; va afla despre cariera sa ratata de scriitor, despre relatia cu Hélène, si despre intamplarea care le schimba viata: furtuna de zapada care ii surprinde pe cei doi indragostiti in Alpi, la granita dintre Franta si Elvetia ii determina pe acestia sa primeasca ospitalitatea unui cuplu ce locuieste la o ferma din apropiere. Dupa confortul ospitalitatii, cei doi gusta amaraciunea prizonieratului. Gazdele, un cuplu ciudat si majordomul lor, o transforma pe Hélène in ostaticul lor, iar pe Benjamin in complicele lor in rapirea tinerelor femei frumoase pe care le tin prizoniere in subteranele fermei (asta aminteste de « vinovatii fara vina » ai lui Kafka) pedepsindu-le astfel pentru frumusetea lor, pe care, de altfel o devorau, la propriu.

Atmosfera lugubra. Apasatoare. Personaje stranii, intalniri stranii, intamplari stranii.

Eseu sau roman ? Basm sau scenariu de film ? Thriller sau SF ? Avem de-a face cu o parabola. Despre ce ne vorbeste ea ? Despre frumusete si tinerete ca obsesii ale modernitatii. Cred ca au fost obsesii ale omului dintotdeauna, modernitatea are insa mai mult ca niciodata mijloacele de a-si trambita obsesiile.

Ideea cea mai terifianta pe care mi-a transmis-o cartea este ca Frumusetea, ideal ce tine de valorile absolute a devenit « un bun de consum », spiritualul a fost sechestrat pentru a hrani « un material » efemer. Omul a devenit mijloc, in pofida « batranului dascal » care avertiza : intotdeauna scop si niciodata mijloc. Trebuie insa salvate aparentele : « ele inseala, ele conteaza » spunea cu amaraciune cineva. Intr-un fel sau altul, noi toti asemeni lui Benjamin purtam o masca pe fata.

O alta idee trista pe care mi-a transmis-o cartea este aceea ca spiritualul timpurilor noastre, atunci cand nu este transformat in « bun de consum » este « servit » ca surogat, fals, plagiat, facatura.

„Într-o seară, am luat Frumuseţea pe genunchi. - Şi mi s-a părut amară. - Şi am ocărât-o." este motto-ul cartii . Versurile apartin lui Rimbaud, « Un anotimp în infern ».

O noapte in pustie

Urcând propriul Tabor, Hierotheus Vlahos petrece o noapte pe Muntele Athos, cerand povatuire de la parintele Gheron.

Afla cum credinta fara fapte este o iluzie, dar si faptele fara credinta sunt doar idolatrie.Cum trebuie sa veghezi asupra ta insuti în fiecare zi, luand seama la puterea dumnezeiasca si la slabiciunea omeneasca, cum „priceperea duhovniceasca fara curatirea inimii este teologia diavolilor”.

Pustnicul athonit, unul dintre multii “pescarusi duhovnicesti” din muntele Athos, ne invata “ cum poate fi pusa in lucrare ” Rugăciunea lui Iisus sau "rugăciunea inimii".

“Marturisesc cu siguranta – spune autorul- ca o zi la Sfantul Munte face mai mult decat un intreg an de studiu.

O noapte intr-o coliba valoreaza mai mult decat un grad universitar.

Cateva minute de vorba cu un pustnic sunt asemeni unei linguri de vitamine ce valoreaza mai mult decat toata prostia ce o luam traind in lume”.