Cu D Mare si d mic

           Apărut la Editura Humanitas în 2020, volumul „Despre destin: Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă tema a muritorilor”  este alcătuit din două părți. Prima parte conține zece scrisori apartinand lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, scrise în perioada iulie, septembrie 2020. Partea  a doua conține paisprezece meditații despre destin publicate de Andrei Pleșu în „Dilema veche”.

Interesant mi se pare faptul că în abordarea „celei mai dificile teme a muritorilor” așa cum aflăm chiar din titlu, cei doi au ales să folosească ca formă literară, scrisoarea. De ce scrisori? Scrisoarea este cea mai personală formă de scriere, prin scrisoare dobândim o imagine sufletească a celui care scrie, asemeni unei reflectări în oglindă, iar corespondența reprezintă cea mai frumoasă consemnare a unei legături între doi oameni. Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu sunt și un frumos exemplu de prietenie intelectuală ce durează de mai bine de patruzeci de ani. „Nu ne-am făcut iluzia că vom clarifica o dată pentru totdeauna problema destinului. Tot ce putem spera este să fi dirijat atenția fiecăruia spre sensul, rostul și ordinea vieții și a lumii”  spune la un moment dat unul dintre ei  și formatul acesta al corespondenței ca formă de scriere, concordă cu această abordare.

În prima scrisoare adresată de Gabriel Liiceanu lui Andrei Pleșu sunt evocați anii Păltinișului, figura mentorului Constantin Noica „unic monarh al imperiului filosofic” care îi dedicase fie unor ”destine de semizei”, fie de „cai de curse”. „Dacă oamenii de știință se zbat să afle originea vieții, de ce nu ar face asta și filosofia pentru a da o definiție destinului?” se întreabă el. Prima epistola deschide „tandru-provocator” dialogul celor doi prieteni care se va desfășura „ în spațiul unui turnir cavaleresc”.

Răspunsul lui Andrei Pleșu în scrisoarea a doua întărește ideea „turnirului cavaleresc”, afirmând că miza încercării nu trebuie să fie „consens gata făcut, nu confirmare reciprocă”, ci o confruntare de idei, încercând să provoace cititorului o „fertilă cădere pe gânduri”.

              La finalul lecturii acestui schimb de scrisori realizăm faptul că cei doi scriitori se situează distinct „în perimetrul întrebărilor fundamentale”. „Tu nu crezi în transcendență, eu nu cred în imanență. Mie imanența, realul imediat mi se par insuficiente metaforic, ție transcendența ți se pare insuficientă empiric”, punctează Andrei Pleșu la afirmația prietenului său: „de îndată ce pășești pe teritoriul transcendenței îți cresc în mod firesc aripi . În timp ce eu fiind doar un fizician al destinului suport greu când e vorba de efortul cunoașterii, explicațiile care se construiesc pe acumulări de metafore”. Andrei Pleșu  luptă sub flamura lui „dincolo” a „intervalului” și a transcendenței, Gabriel Liiceanu aflându-se sub flamura lui „dincoace”, a „lăuntricului” și a imanenței.”

La întrebarea „au oare toți oamenii un destin?”  răspunsul este diferit. Răspunsul lui Pleșu este ”categoric da, toți oameni au destin, căci toți au parcurs un drum al vieții presărat cu tot soiul de întâmplări și întâlniri” „destinul ține de alcătuirea inevitabilă a oricărei vieți, dacă nu înțelegem destinul ca pe o dimensiune eroică a vieții”. Orice om are un destin, chiar dacă există oameni care nu își pun întrebări asupra rostului vieții lor. La Gabriel Liiceanu răspunsul este „categoric nu, pentru că destin nu pot avea decât cei care își iau viața în primire, îi dau un sens și lasă după ei urma unui proiect împlinit.” Destinul ca și tragicul sunt concepte „mărețe” . În concepția lui Liiceanu, deși orice destin implică o viață, nu orice viață înseamnă un destin.

În concepția lui Pleșu, suntem și consecința alegerilor noastre comportamentale și este citat  Heraclit cu al său „destin ne este caracterul”.  „Destinul este „literatura” vieții noastre, „regia” ei ascunsă, felul in care suntem povestiți, nu de o străină gură ci și de marele povestitor care a inventat povestea întregii lumi.” Nici pura fatalitate, nici hazardul nu au ultimul cuvânt. „Realul admite adaosul posibilului, rămâne loc pentru speranță, pentru responsabilitate, pentru inițiativă personală, pentru inițiativă lucidă a sinelui asupra lui însuși.”

Pentru Gabriel Liiceanu „a avea destin trece dincolo de simpla viețuire, înseamnă a trăi, a avea propria ta febră, a iradia, a ctitori ceva, cât de mic, a fi păstrat în memorie măcar de o mană de oameni care-ți vor onora spiritul și după ce nu vei mai fi.” Asta înseamnă să deții și să cultivi o „știință a navigării pe apele a ceea ce ți s-a dat.”

Temei destinului îi va fi dedicat un capitol special în următoarea carte a lui Gabriel Liiceanu, „Ce gândește Dumnezeu”, apărută în 2022 la aceeași editură.