"În căutarea ve­chilor noastre vise”

H.P.Lovecraft: fascinat de copilarie.Ca şi Salinger.

Sublimul terifiant, macabrul privit cu umor inteligent, ”fantasticul exact” ca şi la Edgar Alan Poe, cam asta s-ar putea spune în câteva cuvinte despre literatura lui Lovecraft.

„Cred că straniul şi supranaturalul mă fascinează cu atît mai mult cu cât nu cred deloc în ele" afirma creatorul lui Dagon, obsesii ce s-au dovedit fertile, creatoare ale unui univers deopotrivă viu şi straniu.

 Un frumos fragment din povestirea „Azatoth”, aparţinând volumului “Hypnos”:

„Cînd bătrîneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, s-a găsit un ins dispus să călătorească dincolo de existenţa aceasta şi să plece în spaţii, în căutarea ve­chilor noastre vise.”

In vartejul caruselului.

Un autor deopotrivă criticat şi admirat.

O carte cenzurată şi interzisă.

Un erou controversat.

Şi eu aleg de multe ori izolarea, ca forma de protecţie.

Este dureros cand  adaptare înseamnă de fapt compromis.

Salinger ar fi putut spune, asemeni lui Flaubert, Holden Caufield sunt eu.

"Ceea ce mă impresionează cu adevărat la o carte este să îţi doreşti, atunci când o termini de citit, ca scriitorul să-ţi fie un prieten foarte apropiat şi să îl poţi suna oricând. Asta nu se întâmplă prea des, totuşi“,

spune Holden Caufield în romanul lui Salinger. 

 Cu tot dramatismul personajului, imi place sa pastrez in memorie imaginea unui pusti fericit in vartejul caruselului.

„În clipa aceea, a început ploaia. Mamă, ce mai turna ― cu găleata. Pe Dumnezeul meu. Toţi părinţii şi mamele, toată lumea s-a adăpostit sub acoperişul căluşeilor, ca să nu-i ude pînă la piele, dar eu am rămas pe bancă. Şi m-a udat îngrozi­tor, mai ales pe ceafă şi pe pantaloni. De fapt, şapca de vînătoare m-a ferit destul de bine, dar de murat, tot m-a mu­rat, numai că nu-mi păsa. Mă simţeam deodată nemai­pomenit de fericit, uitîndu-mă la Phoebe cum se tot învîrte în căluşei. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cît pe-aci să strig de feri­cire, nu ştiu de ce.”

 

Acrobaţi

  

Pentru  Wittgenstein  scopul filosofiei este de a "învăţa musca cum să iasă din sticlă".

Musca în sticlă este o metaforă ” tare” desemnând  condiţia  omului.

O imagine poate nu la fel de percutantă  este aceea a peştelui  în plasă, desemnând aceeşi umanitate captivă. Îi aparţine lui Norberto Bobbio.

Întrebat daca filosofia are menirea de a învăţa omul  să-şi schimbe condiţia, Vattimo raspunde:

„ Mă tem că ideea că filosofia i-ar învăţa ceva pe oameni, ceva hotărîtor pentru a le schimba condiţia, face încă parte dintr-o   ideologie   ce  concepe   filosofia  în   termeni   de hegemonie, una dintre nenumăratele transformări ale puterii filosofilor din Platon. Legată, între altele, de separaţia platonică dintre o lume a esenţei autentice - spaţiul din afara  sticlei  -  şi  o  lume  a  aparenţei,  a dezordinii,  a inautenticităţii, îmi place mai mult imaginea cu plasa: însă nu gîndindu-mă la oameni ca peşti, ci de pildă, ca acrobaţi. Plasa devine trapez, dispozitiv, împletitură de căi ce se pot parcurge;  mai   mult,  existenţa  constă  poate  tocmai  în această mişcare de-a lungul ochiurilor plasei, înţeleasă ca o reţea de conexiuni. Nu există o eliberare dincolo de aparenţe, într-un pretins spaţiu al fiinţei autentice; există, în    schimb,    libertate    ca    mobilitate    între    aşa-zisele "aparenţe", care "aparenţe", însă, cum ne învaţă Nietzsche, nu se mai numesc aşa: acum cînd "lumea adevărată a devenit poveste", nu mai există nici o esenţă de adevăr care să le coboare la rangul de minciună şi falsitate. Reticulul, plasa în care e prinsă, şi dată nouă, existenţa noastră, e ansamblul tuturor acelor mesaje pe care, prin limbaj şi prin feluritele "forme simbolice", omenirea ni-1 transmite. Filosofia, cred eu, trebuie să ne înveţe să ne mişcăm în împletitura acestor mesaje, făcîndu-ne să trăim fiece mesaj în parte, şi fiece experienţă în parte, în indisolubila-i legătură cu toate celelalte, ca şi în continuitatea ei faţă de acestea, continuitate de care depinde sensul experienţei.”

Molima violentei

Doi indivizi doresc acelaşi obiect.

Obiectul este uitat şi se ajunge ca dorinţa unuia să condiţioneze dorinţa celuilalt.

Obiectul este dorit nu pentru el în sine, ci doar pentru că este dorit de celălalt.

Dacă prima treaptă o constituie imitarea dorinţei, treapta a doua o reprezintă imitarea  antagonismului.

Imitând antagonismul, se ajunge  la un antagonism general.

Cei doi care doreau stăpânirea aceluiaşi obiect, acum doresc distrugerea aceluiaşi inamic.

Această tensiune se va acumula şi se va îndrepta spre o victimă.

Ultima treaptă va conduce la eliminarea brutală a victimei.

Grupul îşi va redobândi calmul, iar victima, prin faptul că a readus pacea, va fi sacralizată.

În felul acesta explica  Réné Girard originea religiei arhaice, a sacrificiului şi a tabuului .

Crizele mimetice se vor repeta ciclic în cadrul grupului odată cu apariţia tensiunii.

Procesul de victimizare este potrivit lui Girard veriga lipsă între lumea animală şi lumea umană.
Este principiul care explică umanizarea primatelor.

Cu ţapii ispăşitori începe cultura şi se dezvoltă limbajul. 

Din aceasta perspectivă este făcută o analiză inedită a creştinismului şi Bibliei.

Nu divinitatea a inventat sacrificiile.Violenţa omului a inventat sacrificiile.
Violenţa, prin angoasă a devenit credinţă magică şi apoi frică sacră. 
"Cele ascunse de la intemeierea lumii" constau în adevarul despre violentă  ca proces intemeietor al conditiei umane, adevar  pe care omul vrea sa-l uite, reprimandu-l. 
 Vindecarea  de aceasta contagioasa violenta  nu se poate face dacat  dacă  vom reusi sa iubim  chiar şi vrăjmaşul violent.
Dacă vom întoarce şi obrazul celălalt.
Dacă toţi  vom face aşa, nu vor mai exista vrăjmaşi şi nu vor mai fi violenţe.