„Silogismele amaraciunii”

Scrisa dupa razboi, cand era foarte sarac si foarte cinic, micuta carte cuprinde "lucruri insolente", dupa cum autorul insusi marturiseste.

Aparuta si in editie de buzunar, este una dintre cele mai citite carti ale lui Cioran.

Gasesc aici o „filosofie lirică”, vecină cu poezia. Îndoiala si scepticism. Fragment si aforism.

„A gândi împotrivă-ti” pare deviza lui.

Păcătos cu dorul sfinteniei, ateu căutandu-l pe Dumnezeu.

Transcriu ceea ce spune „rascolit de meditatiile unui prieten muzicant ambulant” :

”Orice ai spune, totul are un suflet. Uite, ai vazut pasarelele cum zburatacesc pe strazi si apoi, deodata, se ridica sus, sus, deasupra acoperisurilor, ca sa poata vedea Parisul ? Au si ele un suflet si asta inseamna ca nu pot muri.”

Domnul Dan la Targoviste

Dan Puric a venit la Targoviste sa ne vorbeasca « despre iubire ». «Am venit sa va invat ce este iubirea, ca dumneavoastra nu stiti » s-a auto-ironizat actorul.

Cu verva si mult umor, dar si o patrundere adanca a lucrurilor, «Domnul Dan» ne-a vorbit despre iubire.      « Esti nebun ! » se pare ca i-a spus un prieten afland despre ce se pregateste sa vorbeasca. O nebunie intr-adevar, avand in vederea atat complexitatea subiectului cat si pragmatismul arid al timpurilor. Dar o nebunie frumoasa !

Dan Puric desface pentru noi «la vedere» ghemul incalcit al cunoasterii iubirii jucand cand pe Eros, pehlivanul care se distreaza si pe seama zeilor, si pe seama oamenilor, cand pe geloasa Afrodita, cand pe inocenta si mult incercata Psyche. Procesele spirituale, iubirea find unul dintre ele, sînt ilustrate prin imaginile oferite de mituri. Miticul este la urma urmei o ilustrare a fenomenelor spirituale reale. Nu departe de mit, in acest sens, este basmul. ”Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” este basmul ales. Acum Dan Puric joaca rolul „Dorului”: dar intr-o zi, "alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada si Fat-Frumos ia calea intoarcerii.

Socrate este asemanat datorita maieuticii, pe care cum bine se stie o practica filosoful, cu „Colombo-ul” lui Peter Falk . În Banchetul se infrunta conceptii diferite asupra iubirii: cea a omului obisnuit cu cea a politicianului, a poetului , a omului de stiinta. Dupa ce ii asculta pe toti, parand patruns si convins de cele auzite, vorbeste si Socrate. Pentru el, iubirea nu este o divinitate, dar este ceea ce îl conduce pe om la Dumnezeu. Pentru Socrate, Eros, iubirea, nu este un zeu. Dumnezeu in desavarsirea sa, posedă Frumosul şi Binele. Eros este aspiraţia către acestea, un mijlocitor intre pamantesc si divin.

Parafrazandu-l pe Pascal care spunea :”Le cœur a ses raisons, que la raison ne connaît point”, Dan Puric spune: „Iubirea omenească este o pierdere, încetul cu încetul, a raţiunii dar nu către nimic ci către o altă raţiune, cea a inimii.” (…) in timp ce ….

„Iubirea dumnezeiască este o pierdere a inimii tale într-o inimă mai mare, cea a lui Hristos”.

Un „nou pământ” şi un „om nou”

Mitologia comunistă este: deterministă, voluntaristă, libertară, totalitară, democratică, elitistă, internaţionalistă, naţionalistă, iar din punct de vedere al discursului istoric, este structurală şi evenimenţială. Ea are un profund caracter manipulator.

Comunismul după revoluţia din octombrie din Rusia ţaristă, este sinonim cu marxismul şi diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului. Printre altele, Marxism-Leninismul propune concepţia progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societăţii: sclavia, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Această concepţie materialist-istorică a comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură...). De asemeni dezvoltă concepţia determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus, nu de gândirea acelui individ, ci de clasa la care aparţine, şi de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăţi comuniste.

Comunismul îşi are începuturile în ţările sărace ale lumii, prin Trotski şi Lenin, comunismul nu mai este determinist, el devine voluntarist, adică presupune o economie nouă, o societate nouă, un om nou, un mediu natural nou. Comunismul îşi propune schimbarea lumii din temelii, conform cu acordurile Internaţionalei sau cu Tezele lui Feuerbach: reconstruirea satelor şi oraşelor, nivelarea formelor de relief, secarea lacurilor şi inventarea altora noi, Partidul este exponentul maselor, el trebuie să dea un lider care devine întruchiparea partidului. „Proletari din toate ţările uniţi-vă ! este îndemnul prin care comunismul se afirmă ca o teorie universalistă.” Naţionalismul reprezintă punctul cardinal spre care comunismul va evolua, prin hiperdimensionarea trăsăturilor naţionale, accentul va cădea nu pe viitor, ci mai ales pe trecut.

Protocronismul românesc este o ramificaţie a celui rusesc, în anii ”50, cu puţine excepţii întreaga ştiinţă şi tehnologie medicală fuseseră create de savanţii ruşi.

Sistemul de mituri al comunismului a uzat de o serie de coordonate permanente ale Imaginarului uman : mitul unităţii (naţionale), al alterităţii demonizate şi al evadării din istorie. Orice proiect totalitar, comunismul nefăcând excepţie, este interesat în valorizarea ideii de unitate. Unitatea neîntreruptă, devenită singura trăsătură specifică a fiinţei naţionale servea de fapt programului comunismului, o societate uniformizată, de oameni gândind la fel, strânşi uniţi în jurul partidului şi al conducătorului iubit.

Lucian Boia în „Miturile comunismului românesc” prin întreaga terminologie utilizată indică demonstrativ rădăcinile religioase ale unui sistem ideologic totalitar. Dumnezeu înlocuit cu Marx, Sfinţii Părinţi cu Părinţii fondatori, Scripturile cu statutele si scrierile propagandistice ale Partidului-Stat.

Metoda de construire a discursului comunist este dialectica, copiată de la Hegel devine o dialectică materialistă. Aceasta metodă explică şi maniheismul în gândire, tot de esenţă religioasă, invocat de comunişti pentru a-l demoniza pe Alter-ul capitalist şi imperialist.

Prin truda muncitorilor din toate domeniile, de ambele pãrţi ale "cortinei de fier" apare un regat nou, pur uman, în care apologeţii lui vãd un "pãmânt nou" nevisat de cãtre epocile trecute. Pretutindeni oamenii urmãresc cu nerãbdare "progresul". În lumea comunistã un rol important îl joacã ura împotriva duşmanilor reali şi imaginari, dar în primul rând împotriva lui Dumnezeu pe care revoluţia lor l-a detronat, o urã care îi inspirã sã refacã lumea împotriva Lui. Acelaşi spirit este prezent în mania planificãrii totale, de exemplu în "controlul naşterilor", în experimentele care privesc controlul ereditãţii şi al minţii, în "starea de bunãstare".Societatea multilateral dezvoltată, "noul pãmânt" al comunismului presupune o tranformare totală a societăţii, o industrializare masivă, iar Marx ne asigură că "întreaga societate va avea o organizare şi o economie unicã, şi la muncã egalã va avea remunerare egalã" . Întreg mediul uman şi tot ceea ce se aflã în acest mediu trebuie sã serveascã cauza "producţiei" şi sã aminteascã oamenilor cã singura lor fericire se aflã în aceastã lume. Distrugerea Vechii ordini şi organizarea "noului pãmânt" nu sunt, totuşi, singurele elemente din programul istoric al comunismului; ele reprezintã doar pregãtirea pentru o lucrare mai semnificativã şi mai îngrijorãtoare decât celelalte douã: "transformarea omului". Acesta a fost şi visul pseudo-adepţilor lui Nietzsche, Hitler şi Mussolini. Marx şi Engels prezintã clar acest subiect: "Atât pentru producţia la scarã de masã a acestei conştiinţe comuniste, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, schimbarea oamenilor în masã este necesarã, o schimbare care sã poatã avea loc numai printr-o mişcare practicã, o revoluţie; de aceea, aceastã revoluţie este necesarã, nu numai pentru faptul cã şi clasa conducãtoare nu poate fi înlãturatã pe altã cale, dar şi pentru cã şi clasa care produce răsturnarea numai printr-o revoluţie poate sã reuşeascã sã înfrunte toatã stricãciunea timpurilor şi sã se adapteze pentru a întemeia o societate nouã" .

Formarea "omului nou" ca şi construirea "noului pãmânt" uzează de mijloace violente. În filosofia deterministã a lui Marx, se precizează cã "în activitatea revoluţionarã, schimbarea individului coincide cu schimbarea împrejurãrilor" . Procesul schimbãrii lor prin violenţã revoluţionarã, transformã revoluţionarii înşişi.

“Mai precis, ce este aceastã "schimbare", omul nou? El este omul dezrãdãcinat, discontinuu, materia primã a oricãrui vis demagogic; "liberul cugetãtor" şi scepticul, închis doar faţã de adevãr dar "deschis" fiecãrei mode intelectuale noi, pentru cã el însuşi nu are nici o bazã intelectualã. "Cãutãtorul" unei "noi revelaţii", gata sã creadã orice este nou, pentru cã adevãrata credinţã a fost anihilatã în el; planificatorul şi experimentatorul care preamãreşte dovada "faptei", pentru cã el a abandonat adevãrul, vãzând lumea ca pe un vast laborator, în care el liber sã determine ceea ce este "posibil"; omul care se conduce singur, care se preface a fi smerit numai pentru a-şi cere "drepturile", de fapt este plin de mândria care îl determinã sã aştepte ca sã i se ofere totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fãrã a avea conştiinţã sau valori, şi care se aflã astfel la mila celui mai puternic "stimul"; "rãzvrãtitul" care urãşte toatã înfrânarea şi autoritatea pentru cã el însuşi îşi este propriul şi singurul dumnezeu; "omul maselor", acest incult nou, care a "redus" şi "simplificat" complet şi care este capabil sã aibã doar idei elementare, este totuşi foarte dispreţuitor faţã de oricine atrage atenţia asupra lucrurilor mai înalte sau asupra complexitãţii reale a vieţii.”

“Formarea omului nou, constructor conştient al celei mai drepte orânduiri sociale, constituie cea mai mare şi mai complexă sarcină, cea mai nobilă răspundere, îndatorirea revoluţionară de onoare a partidului nostru comunist” , este fraza repetată cu obstinaţie în toate discursurile lui Nicolae Ceauşescu care defineşte în cuvintele limbii de lemn unul dintre obiectivele principale ale societăţii socialiste.

Omul nou este un obiectiv utopic al societăţii comuniste, un model teoretic, care în practica regimurilor comuniste nu a fost întâlnit. Lucian Boia , în cartea sa, „Miturile Comunismului Românesc” propune o abordare sistemică în doua faze pentru stabilirea atât a miturilor sau ideilor pe care se fundamentează omul nou cât şi a miturilor şi/sau ideilor care sunt determinate de către omul nou. În ceea ce priveşte prima fază, Lucian Boia identifică trei mituri pe care se fundamentează crearea omului nou: mitul destinului colectiv; mitul servituţii involuntare; mitul nefericirii totalitare.

S-a spus şi se spune curent că orînduirea comunistă a realizat o gregarizare a societăţii şi a mentalităţilor. Indivizii nu mai sunt relevanţi decât prin intermediul colectivităţii: partidul; masele muncitoreşti; poporul; clasa muncitoare; societatea socialistă; oamenii muncii. Pe de o parte, omul nou este un semn de absurditate ideologică a unui regim care, oricât de mari ar fi fost eforturile sale, nu a reuşit să provoace schimbări profunde la nivelul naturii umane. Pe de altă parte, înfăţişări ale omului nou în societăţile post-totalitare se pot vedea sub forma uniformizării comportamentelor şi atitudinii colective ce se manifestă mai ales prin entuziasmul scăzut în ceea ce priveşte urgenţa măsurilor democratice şi mai ales faţă de condamnarea explicită a trecutului comunist. Totalitarismul a creat o societate închisă în care destinele individuale nu se împlineau la capătul unei serii de alegeri conştiente şi personale din partea indivizilor, ci se validau în funcţie de interesele comunităţii intr-un cadru prestabilit.

În contrast cu depersonalizarea omului se află personalitatea conducătorului, aceasta devenind obiect al mitologiei oficiale în virtutea unei relaţii simbolice între conducător şi comunitate. În acest sens, Stalin era văzut ca “părintele popoarelor” iar Ceauşescu era considerat “cel mai bun fiu al poporului”. Aşadar, “conducătorul”devine figura partidului, întruparea poporului şi imaginea clasei muncitoare”.

În concluzie, mitul destinului colectiv are rolul de a face uitat felul în care a funcţionat după 1945 aparatul statal, ceea ce înseamnă că îşi aduce contribuţia la depersonalizarea fiinţei umane şi implicit la formarea omului nou.

Raportul de putere implică automat rezistenţa la putere sub forma opoziţiei. Însă ca să deţină caracteristicile unei opoziţii, trebuie să nu se poată materializa refuzul general de supunere în faţa puterii. Astfel rezistenţa în acest caz ar reprezenta o simplă opoziţie formală.

În ceea ce priveşte programele de guvernare, putem spune că acestea au jucat un rol relativ important în instaurarea guvernării comuniste. Profitând de lipsa de adaptabilitate la noile condiţii socio-politice a partidelor istorice ( ţărăniştii şi liberalii), comuniştii au reuşit să se impună printr-un program concret radical ce prevedea o reformă de împroprietărire rapidă a ţăranilor.

Mitul nefericirii totalitare se fundamenta pe absenţa posibilităţii indivizilor de a efectua alegeri libere în legătură cu propria lor viaţă.

Mergând mai departe cu demersul nostru, în cele ce urmează vom analiza ideile centrale ce rezida din mitului omului nou.

„Omul nou” se afla in antiteza cu „omul vechi” , omul vechi fiind cel care nu şi-a însuşit pe deplin valorile comuniste. Omul nou este rezultatul unui proces de metamorfoză care presupune eliminarea individualismului văzut ca o stare conflictuală între individ şi societate.

Plecând de la ideea lui Engels potrivit căreia omul a devenit ceea ce este prin muncă, munca va sta la baza creării omului nou, devenind însăşi raţiunea sa de a fi, un imperativ moral. Aşa apar conceptele : “odihna prin munca” şi de “a sărbători prin muncă” Munca aduce progres, dezvoltarea ştiinţifică nefăcând excepţie de la această axiomă. Munca era atât de bine cotată din punct de vedere social încât se formase conceptul de origine sănătoasă care reprezenta atributul unui individ de a proveni dintr-o familie de muncitori.

Cei care nu se înregimentează primesc eticheta de „duşmani ai poporului” şi anume spălarea creierului, aceasta înfăptuindu-se la rândul ei prin doua metode: critica si auto critica Prin critica, individul află cât de neînsemnat este el în raport cu societatea, prin autocritică, omul se debarasa de convingerile sale de om vechi.

Un loc central în cadrul mitului omului nou era ocupat de inginer. Acesta îndeplinea atât caracteristicile unui muncitor cât şi pe cele ale unui savant fiind cel care creează realitatea nouă. Importanţa acordată inginerilor era atât de mare încât conceptul de inginer s-a extins, Stalin vorbind chiar de scriitori considerându-i nişte „ingineri ai sufletului”.

Progresul societăţii se face prin lupta dintre vechi şi nou: “(…)societatea socialistă se dezvoltă prin înfruntarea dintre vechi si nou – care constituie însuşi factorul motor al progresului. Lupta dintre vechi şi nou este generată în socialism atât de existenţa rămăşiţelor vechii orânduiri în gândire şi morală, în raporturile dintre oameni, cât şi de schimbările rapide ce au loc în societate, de faptul că conştiinţa rămâne în urma dezvoltării vieţii materiale” Lupta dintre vechi şi nou este sinonimă cu epurarea valorilor pe care indivizii se bazează prin critica şi autocritica şi înlocuirea lor cu valorile comuniste. Astfel, nu are loc nimic altceva decât un proces de depersonalizare a fiinţei umane.

Prin crearea omului nou se încerca şi crearea unei culturi comune, iar pentru crearea unei culturi comune era nevoie de un spaţiu public controlat ceea ce implica cenzura . “Cenzura comunistă n-a însemnat nici pe departe doar o operaţie de tăiere a unor pasaje inconvenabile din textele publicate, ci o acţiune barbară de remodelare a conştiinţelor, prin intermediul unui necontenit bombardament propagandistic. Individului i se cere imperativ să devină un om nou şi în această calitate să nu mai aibă nici o legătură cu influenţele nefaste ale trecutului. El trebuie să aibă puritatea societăţii comuniste pe care o construieşte."

"A găsi înseamnă să fii liber"

Hermann Hesse dedica "Siddhartha", poema lui indiana, lui Romain Rolland. In frumoasa dedicatie, Hesse invoca  posibilitatea ca Romain Rolland sa arunce o privire în lumea gândurilor sale.

Povestea, scrisa intr-un limbaj simplu si poetic este plasata in India lui Buddha.

Acel Budda !

Siddahrta, fiul unui brahman, decide sa-si paraseasca familia si locurile natale in cautarea Iluminarii.

Calatoria exterioara in spatiu si timp este in fond o calatorie in propriul suflet. Upanişadele lui Samaveda, vorbesc despre aceste străfunduri:

                                       

„Sufletul tău este lumea întreagă".

Ca saman, sufletul sau invatase sa astepte, sa posteasca si sa se roage. Din inaltimea acestei spiritualitati  el vedea cum trăiesc oamenii de pe o zi pe alta, zbatand-se si suferind pentru lucruri carora el nu le dadea un asemenea preţ: pentru bani, pentru plăceri, pentru onoruri, certand-se şi umilind-se unii pe alţii. Nu era o detasare reala, propriul său eu se strecurase în trufie. Este punctul din care incepe calatoria.
 Siddharta sub indrumarea unei curtezane si a unui negustor se cufunda in lumea materiala, a placerilor si bogatiei, riscand pana la urma „pierzania în lumea Sansarei”, pentru a se curata apoi de toate aceste patimi avand drept mentori un fluviu si un luntras, reintorcand-se, inainte ca pasarea din suflet sa moara, pe un inel mai inalt al spiralei, la starea de detasare in care întreaga lui făptură iradiază puritate, linişte, seninătate, bunătate şi sfinţenie.

Iata ce il povatuieste la capatul calatoriei sale, Siddharta pe prietenul sau Govinda :

„Când cineva caută, zise Siddhartha, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă decât lucrul pe care îl caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic şi să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândeşte decât la ceea ce caută, pentru că are un ţel, pentru că e fascinat de ţelul acesta."

Pablo Picasso spunea candva : “Intai gasesc, apoi caut”, vorbind despre ochiul sufletesc curatat de clisee, de prejudecati , frame-uri cum se numesc mai nou. "A căuta înseamnă să ai un ţel. A găsi însă, înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un ţel. ”

“A Theory of justice” a suscitat inca de la aparitie (1971) numeroare comentarii si vii dezbateri.

John Rawls promoveaza conceptul statului providential si al unui liberalism egalitarist.

In conceptia sa, justul surclaseaza binele.

Contractul social reprezinta relatiile stabilite intre oameni prin negocierea unui set de valori etice.

Starea naturala a omului asa cum o intalnim in teoriile celorlati ganditori (omul este bun-Rousseau, omul este lup pentru om-Hobbs etc) devine in conceptia lui Rawls, pozitia initiala sau pozitia originala. Pozitia initiala prin care omul este adus in spatele unui val de ignoranta – alt concept rawlsian este de fapt o situatie ipotetica un model mental, prin care omul, dezbracat de ceea ce este el atat ca inzestrare naturala cat si ca pozitie sociala, este pus sa negocieze un set de norme juste, drepte. Ceea ce va aduce acest set de norme in viata fiecaruia este alta problema, important este insa ca dreptul trebuie sa primeze.

Oamenii au ales principiile dreptăţii în condiţii de egalitate, în care fiecare este identic cu celălalt şi acţionează raţional pentru interesul propriu. In aceste conditii aceste principii vor fi imparţiale şi vor putea constitui cadrul regulativ al vieţii sociale.

Contractul social reprezinta relatiile stabilite constient intre oameni prin negocierea pe un set de valori etice.

O teorie a actiunii comunicationale

In "Teoria actiunii comunicationale", Jurgen Habermas inlocuieste imperativul kantian conform caruia omul trebuie sa fie intotdeauna scop si nu mijloc, cu sistemul procedural al unor discutii etice.

Normele sunt validate de cei implicati in cadrul unor discutii cu caracter practic.

Experienta umana este influentata de Bani, Putere, Limbaj. In acest contex, orice activitate umana este determinata cauzal, indiferent de mijloacele puse in joc.

Agentii desfasoara actiuni bazate pe calcul strategic. Acest tip de sociabilitate, bazat pe calcul strategic se opune celui bazat pe actiunea comunicationala si constituie o frana in realizarea acesteia din urma.

Desi normele sunt validate in cadrul acestui sistem procedural de discutii, ele trebuiesc validate prin edictarea lor de catre Legislatorul national - statul de drept.

Exista doua feluri de rationalitate umana, cea instrumentala, careia ii corespunde dreptul ca medium si o rationalitate comunicationala, careia ii corespunde dreptul ca institutie.

Dreptul in societatile moderne trebuie, pe de o parte sa corespunda imperativelor integrarii sociale, iar pe de alta parte imperativului de a se legitima.

Reamenajarea institutionala trebuie sa se faca imbinand imaginatia institutionala cu prudenta experimentala.