«Lacrime cu mir»

William Shakespeare
Sonetul 31

Tot plinul vieţii mele l-am răsădit în tine:
În inimă-ţi palpită întreg trecutul meu;
Acolo se răsfaţă iubirea-mi şi, senine,
Iubirile de-altădată, de taină, curcubeu.
O, ce adânci suspinuri, ce lacrime cu mir:
Durerea pentru ele mi-a stors din suflet dorul;
Acum acele chipuri în tine se desfir,
Iar dragostea de ele acolo-şi află zorul.
Cuprinzi precum o raclă iubirile acele
Cu ale lor trofee salvate din abis,
Cu tot ce-au luat din mine, sunt ţie azi fidele:
Ce-am risipit prin vreme, în tine am închis.
Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni
Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!
 (traducere Radu Carneci)

Aşa cum lumina se rasfiră în curcubeu după ploaie,
iubirea se rasfiră în iubiri devenite: «iubirile de-altădată» ...
«adanci suspinuri»  însemnând  dor, nostalgie după ceva ce lipseşte inimii, aspiraţie nelamurită.

 «Lacrime cu mir», superbă metaforă pentru a spune că suferinţa sfinţeşte sufletul.
Şi toate acele iubiri, «trofee salvate din abis» sunt păstrate în inima devenită «raclă», adică păstratoare a unor iubiri ce au fost vii şi nu mai sunt, dar care au fost purificate prin suferinţe şi au devenit amintiri preţioase.

Aşa cum lumina se rasfiră în curcubeu după ploaie şi culorile curcubeului se topesc unele în altele devenind  lumina pură :
«Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni
Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!»

"Gândul irosirii"

A te dedica. Acesta este verbul pe care este construit romanul.

Titlul este o superbă  metaforă. De ce rămăşiţele zilei? Poate însemna ceea ce a rămas dintr-un timp revolut? Stevens întelege schimbarile profunde ale lumii în care trăieşte, percepându-se el însuşi ca „o rămăşită a trecutului“. Un fel de…”ultimul samurai”….  

De ce totuşi ne simţim touché? Poate pentru ca “rămăşiţă” înseamnă atât ce a ramas  după ce a fost  epuizată cea mai mare parte, cât şi ceea ce a rămas  neîmplinit.

 In amurgul vieţii, un amurg la propriu, dar şi la figurat, Stevens realizează că şi-a dedicat viaţa unui ideal cu i mic, pierzând din vedere aspecte esenţiale al sufletului cu S mare.

O carte specială, un film special.

Anthony Hopkins şi Emma Thompson dau viaţă personajelor lui Kazuo Ishiguro în filmul regizat de James Ivory.

“Cred însă că atunci când mintea de pe urmă te face să cauţi “asemenea puncte de cotitură” în trecut ai tendinţa să le vezi pretutindeni.”…

“Fireşte că astăzi, când privim înapoi spre acele clipe, ele pot părea într-adevăr esenţiale şi preţioase pentru viaţa noastră, dar atunci aveam o cu totul altă impresie.”

Fascinaţia luminii

Un discurs curajos şi interesant aflat sub fascinaţia Luminii  care tratează deopotrivă aspecte ce ţin de  cunoaşterea teologică  şi cunoaşterea ştiinţifică punând în valoare dialogul ştiinţă-teologie, un dialog deschis în ultima vreme cu largi perspective.

Cu eleganţă şi pricepere, autoarea Maria Popescu, fizician de profesie, ne invită să parcurgem alături de ea un itinerariu spiritual în care aflăm alături de  autentice demersuri intelectuale de înţelegere la nivel fenomenologic ale universului, înalte trăiri duhovniceşti, asumat fiind faptul că intelectul foloseşte gestului teologic numai în măsura în care este oferit ca lucrare duhovniciei.

Borges&Casares

S-au distrat copios la prima lor colaborare literară : “Şase probleme pentru Don Isidor Parodi”.

Noutatea constă în faptul că detectivul este deţinut.  Don Isidro Parodi, un fost bărbier acuzat de uciderea unui măcelar, îşi ispăşeşte pedeapsa în celula 273.

Pregătind mate "într-o căniţă de culoarea cerului",  dezleagă enigme poliţiste: adepţii unei secte sacerdotale îşi reglează conturile, este furat diamantul unei contese rusoaice, un talisman de jad al unei statuete  chinezeşti dispare, un delict pasional,  un gaucho demodat se răzbună, o confruntare între un discipol pedant şi maestrul său într-un turneu literar.

Turma pitorească a personajelor se înfăţişează la uşa camerei 273, devenită leitmotiv.

La prima întrevedere ele expun misterul, la a doua află soluţia, o soluţie care uimeşte de fiecare dată.

“De ce nu-mi povesteşti totul aşa cum iti vine fără niciun soi de artă tulburată de circumstante?” îşi invita don Isidro Parodi, ex-barbierul, interlocutorul.

Situaţia specială de „deţinut” comparată cu “recluziunea de benedictin”  îl obligă pe Parodi la maxime eforturi intelectuale, “o figură necesară şi poate inevitabilă în dezvoltarea literaturii poliţiste”, aşa cum scriu cu umor  cei doi sciitori.

„Imperceptibila fracţiune esenţială „

 "Continuitatea parcurilor". Aşa l-am cunoscut pe Julio Cortazar.

 Cortazar, hipnotizatorul, am putea spune. Scrisul lui are această calitate.

Am aflat cu surprindere că povestirea „Funigei” a stat la baza scenariului pentru  “Blow-up”, filmul regizat de Michelangelo Antonioni.

„Funigei” aparţine volumului „Manuscris găsit într-un buzunar”, făcându-mă să reconsider serios rolul buzunarelor în ţinuta vestimentară şi nu numai.

 Michel fotograf și traducător imortalizează cu aparatul său de fotografiat o scenă care îl nedumereşte. Gesturile celor două persoane, un cuplu nepotrivit ca vârstă, îl duc cu gândul la o poveste stranie şi neliniştitoare.  Atenţia lui Michel va fi monopolizată de fotografia mărită care va căpăta viaţa proprie dincolo de cadrul rigid în care o fixase aparatul de fotografiat.

Fotografia este, în opinia scriitorului, una dintre cele mai potrivite modalităţi „de a combate neantul”.

„Michel ştia că fotograful operează întotdeauna printr-o schimbare a felului său personal de a vedea lumea cu altul, pe care aparatul i-l impune insidios”.

Ideea este de a surprinde ”gestul revelator, expresia ce rezumă totul, viaţa pe care mişcarea o însoţeşte ritmic, dar pe care o imagine rigidă o distruge secţionând timpul, dacă nu alegem imperceptibila fracţiune esenţială”.

Povestirea mă duce cu gândul la picturile lui Magritte, Cortazar înţelegând la fel de bine ca şi acesta că se poate oferi din punct de vedere artistic, o nouă perspectivă prin prisma intuiţiei, a subconştientului şi a unei percepţii vizuale înnoite.

 „Puterea mea fusese o fotografie, aceasta, acolo, în care ei se răz­bunau pe mine arătându-mi făţiş ce avea să se întâmple. Fotografia fusese făcută, timpul se scursese; ne aflam atât de departe unii de alţii, coruperea se săvârşise, lacrimile fuseseră vărsate, iar restul nu era decât conjectură şi tristeţe.”