Căutând un Om

Răsfoind cartea profesorului Jean-Claude Larchet despre Patriarhul Pavle al  Serbiei, gândul m-a dus cu două milenii în urmă, când un filozof din Sinope, Diogene pe numele lui, își scotea din sărite concetățenii atenieni prin felul său de viață neconvențional. În legatură cu Diogene, supranumit Cinicul, a circulat legenda potrivit căreia filozoful umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în timpul zilei „ căutând un Om”. 

       Teologul şi patrologul francez Jean-Claude Larchet îi oferă, peste timp, lui Diogene, un răspuns prin portretul unui astfel de Om, căutat cu scepticism. „Să fim oameni!”  sunt și cuvintele Patriarhului Pavle care revin ca un leit-motiv pe parcursul cărții.

Lectura volumului „Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre" mi-a prilejuit o dublă bucurie. Pe de o parte, a fost bucuria pe care am avut-o descoperind viața și faptele Sfântului Pavle cu care sârbii pe drept cuvânt se mândresc. Pe de altă parte, a fost  întâlnirea cu teologul şi patrologul francez Jean-Claude Larchet, autorul acestei biografii, succinte, dar documentate și expresive asemeni schiței unui talentat portretist. 

Smerit, concentrat, lucid și plin de umor așa ni se prezintă  Bunul Părinte, și aprecierea că multe dintre întâmplări amintesc de apoftegmele Parintilor pustiei este cât se poate de întemeiată. Am avut într-adevăr sentimentul că citesc din „Pateric”. Iată că „îngustele cărări” sunt practicabile încă. Un chip firav și luminos, asemeni Sfinților din icoane, răsare și din puținele fotografii prezentate la sfârșitul volumului.

„Când te-ai născut, toată lumea s-a bucurat, iar tu ai plâns. Străduieşte-te să-ţi duci viaţa în aşa fel încât, când va veni sfârşitul, tu să te bucuri, şi ceilalţi să verse lacrimi. Aşa se cuvine să ne croim viaţa şi aşa se cuvine să şi-o croiască oricare om care cugetă temeinic la existenţa sa. Să facem astfel încât la sfârşitul vieţii noastre să nu avem a ne căi că ne-am înşelat şi ne-am risipit-o zadarnic.”  Este îndemnul Sfăntului Părinte.

O poveste despre cărți

„ Ce însemnătate are despre ce fel de cărți s-a vorbit?” întreabă nedumerit tânărul Adso. Guglielmo îi răspunde prompt :”are mare însemnătate pentru că noi căutam aici să înțelegem ce s-a întâmplat între niște oameni care trăiesc între cărți, cu cărți, prin cărți și deci și cuvintele lor despre cărți sunt însemnate.” 

Lectura recentă a „Textelor captive” ale lui Borges mi-a reamintit înrudirea  literară a celor doi mari scriitori, Eco și  Borges fiind printre pionerii teoriilor postmoderniste privind textul deschis.

Am citit „Numele trandafirului”  în 1984 când a apărut traducerea în limba română. Am văzut ecranizarea făcută de  Jean-Jacques Annaud în 1986, cu Sean Connery, Christian Slater si F. Murray Abraham în rolurile principale.

Jorge din Burgos, numele bibliotecarului orb din romanul „Numele trandafirului” face trimitere evidentă la scriitorul argentinian, Jorge Luis Borges.

Biblioteca labirint, cărți enigmatice, oglinzi magice, secte misterioase , sunt tot atâtea motive literare întâlnite la cei doi scriitori. Dacă Borges își imagina raiul în formă de bibliotecă, la Umberto Eco, deși plasată într-o mănăstire,  biblioteca pare a fi chiar iadul.

 „Biblioteca se apără singură, e de nepătruns precum adevărul pe care-l găzduiește, amăgitoare precum minciunile, pe care le păstrează. Labirint al minții ea este deopotrivă un labirint pământesc, poți să intri, dar nu mai poți să ieși.”

Ca și la Borges există o interferență a poveștilor: „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă.”

Acțiunea romanului este plasată în plin ev mediu, la 1327, într-o mănăstire. Aici are loc o crimă, victimă fiind „Adelmo din Otranto, tânăr călugăr, maestru al miniaturii” care fusese găsit mort „în râpa peste care se înălța turnul manastirii.” Din această cauză, asupra călugărilor planează ca un nor negru, acuzația de erezie. William de Baskerville, un călugăr franciscan, este trimis să ancheteze crima. El este însoțit de Adso din Melk, un foarte tânăr călugar benedictin devenit secretarul și discipolul său. Pentru  Adso această misiune este și  un prilej de a călători, de a vedea orașe faimoase și abații străine. El  este cel care povestește peste ani întâmplările. După sosirea celor doi la mănăstire, alți călugări mor  în mod straniu. Guglielmo și Adso vor dezlega misterul: mobilul crimelor  este legat de conținutul cărții „Poetica” scrisă de Aristotel, tratat rămas necunoscut lumii creștine. În bibloteca mănăstirii se afla unicul  exemplar.

 Deși posedarea demonică era o explicație la îndemână în vremea aceea, Guglielmo nu o ia în calcul, considerând că „singura dovadă a prezenței diavolului era înflăcărarea cu care toți doreau neapărat să-l vadă la treabă”. El știa faptul că „...în multe procese diavolul nu acționează numai prin vinovat, ci poate, și mai ales, prin judecători.” Și că „răul pe care-l face erezia lumii creștine este că întunecă ideile și îi indeamnă pe toți să devină inchizitori pentru binele lor personal.” „Ager pentru a descoperi și prudent pentru a acoperi” Guglielmo oferă cititorului adevarate exerciții de logică lăsându-se totuși „stăpânit de viciul vanității când era vorba să dovedească ascuțimea minții sale”.

Recitind cartea după multiplele vizionari ale filmului, nu mă pot desprinde de impresia de a-l vedea pe fratele Guglielmo în rolul lui Sean Connery.

Maniera în care monahul franciscan rezolvă enigma crimei este în accepțiunea lui Eco o analogie pentru felul în care cititorul trebuie să se apropie de text, fiind atent la „contextul relevant”.

Semioticianul Eco se foloseste în construcția romanului de semne și semne ale semnelor, asemeni unui Demiurg al simbolurilor.

Deși a avut intenția de a da romanului un „titlu complet neutru”, ne bucurăm că nu a reușit, „Numele trandafirului”, fiind un  titlu memorabil și plin de semnificații.

„Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost”, „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”, acesta este finalul cărții, autorul  reușind un „Finis coronat opus”, tot pe latinește spus. 

Se poate explica titlul prin celebrul vers al lui Villon „Mais où sont les neiges d'antan”   din tot ce-a fost frumos în trecut nu rămânem decat cu  amintirea, cu ideea, cu numele.Putem rămîne cu nume goale de conținut, așa cum din prezumtiva „Poetica” a lui Aristotel nu a ramas decat un nume, sau cu o  amintire așa cum Adso a păstrat amintirea tinerei fete pierdute fără să-i știe numele.

Eu aleg să cred că titlul  „Numele trandafirului” este  o frumoasă metaforă pentru ceea ce este o carte. Asemeni trandafirului cu zeci de petale, are file și file, asemeni trandafirului ce ne uimește prin culoare și ne îmbată prin parfum o carte ne poate vrăji prin emoția estetică produsă, ”numele trandafirului” putând fi un arhetip al Cărții din care se resfiră cărțile deja scrise, cărțile care se scriu acum, precum și „viziunea cărților care nu au fost scrise încă”, dar vor fi scrise în viitor...

O carte despre cărți, al cărui titlu poate fi o superbă metaforă pentru Carte.