«Lacrime cu mir»

William Shakespeare
Sonetul 31

Tot plinul vieţii mele l-am răsădit în tine:
În inimă-ţi palpită întreg trecutul meu;
Acolo se răsfaţă iubirea-mi şi, senine,
Iubirile de-altădată, de taină, curcubeu.
O, ce adânci suspinuri, ce lacrime cu mir:
Durerea pentru ele mi-a stors din suflet dorul;
Acum acele chipuri în tine se desfir,
Iar dragostea de ele acolo-şi află zorul.
Cuprinzi precum o raclă iubirile acele
Cu ale lor trofee salvate din abis,
Cu tot ce-au luat din mine, sunt ţie azi fidele:
Ce-am risipit prin vreme, în tine am închis.
Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni
Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!
 (traducere Radu Carneci)

Aşa cum lumina se rasfiră în curcubeu după ploaie,
iubirea se rasfiră în iubiri devenite: «iubirile de-altădată» ...
«adanci suspinuri»  însemnând  dor, nostalgie după ceva ce lipseşte inimii, aspiraţie nelamurită.

 «Lacrime cu mir», superbă metaforă pentru a spune că suferinţa sfinţeşte sufletul.
Şi toate acele iubiri, «trofee salvate din abis» sunt păstrate în inima devenită «raclă», adică păstratoare a unor iubiri ce au fost vii şi nu mai sunt, dar care au fost purificate prin suferinţe şi au devenit amintiri preţioase.

Aşa cum lumina se rasfiră în curcubeu după ploaie şi culorile curcubeului se topesc unele în altele devenind  lumina pură :
«Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni
Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!»