Frumosul negativ

Filozof şi gânditor influenţat de ideile lui Hegel, căruia îi va dedica o carte, Karl Rosenkranz este autorul unei riguroase teorii în ceea ce privește estetica urâtului.

S-a născut în 1805 în Magdeburg, a fost profesor la Universitatea din Königsberg, unde va rămâne până la finalul vieţii sale, în 1879.

Am citit cartea în 1984, publicată la Editura Meridiane. Am împrumutat-o de curând cuiva și când mi-a fost înapoiată, am răsfoit-o pentru a-mi reaminti ideile filozofului.

Ordinarul, meschinul, slăbiciunea, josnicul, obişnuitul, întâmplătorul şi arbitrarul, inevoluatul  dezgustătorul, grosolanul, hidosul, absurdul, scârbosul, răul, fărădelegea, fantomaticul,  diabolicul, caricatura, toate aceste aspecte de o mare diversitate ale urâtului sunt prezente în creațiile artistice devenind categorii estetice.

Pentru Rosenkranz urâtul este «frumosul negativ», «Dacă el n-ar exista, nu ar putea exista nici urâtul, căci el există numai ca negaţie a frumosului». De aceea, «frumosul este un dat absolut, iar urâtul unul relativ».

Mi-aș fi dorit să recitesc toată cartea, dar cum ”timpul nu mai are rabdare cu oamenii”, am ales să parcurg paginile referitoare la obișnuit, mediocru. Când obișnuitul devine „urât”? Cum poate fi transfigurat? Când devine artă?

Și iată ce ne spune filozoful :

Cîtă vreme constituie existenţa empirică a universalului, obişnuitul nu este încă urît.

Obişnuitul, cotidianul devine, prin lipsa sa de diferenţiere, inexpresiv, plictisitor, ordinar şi se transformă astfel în urât.

 „Locul comun" este trivialitatea deja cunoscută, recunos­cută şi etichetată ca atare.

 Mediocritatea sau chiar totala neputinţă artistică reia ceea ce a fost deja creat fără nici un progres, fără nici o adâncire productivă şi ne con­sternează prin trivialitatea ei, de care nici măcar nu este conştientă. Cînd mediocritatea ajunge, cine ştie cum şi fără s-o mărturisească, să-şi dea seama de trivialitatea realizărilor ei, încearcă să le împodobească prin efecte şi stimuli eterogeni spre a le ascunde plati­tudinea. Dar rezultatul folosirii lor nu va fi decât acela de a face şi mai evidente platitudinea con­cepţiei, sărăcia mijloacelor.

Obişnuitul se autoanulează, când prin supralicitare devine comic. Obişnuitul poate fi convertit în comic şi prin aceea că este tratat cu autoironie.

Ceea ce evităm din punct de vedere estetic ca fiind banal şi obişnuit se poate dovedi uneori în mod real ca deosebit de important. Nu se exprimă şi în acest caz necesitatea, căreia îi suntem cu toţii subordonaţi? Nu este obişnuitul elementul comun în care se întâlnesc principe şi cerşetor? Nu trebuie oare cu toţii să mâncăm şi să bem, să dormim şi să digerăm? Copiii nu trebuie născuţi? Poate o împărăteasă să decreteze abolirea durerilor facerii? Nu ne putem oare îmbolnăvi cu  toţii, indiferent de bogăţia sau de cultura noastră? Si nu murim în cele din urmă cu toţii? Nu devine prin aceasta obişnuitul cotidian foarte serios şi stimabil? Abordat de artă din această perspectivă, obişnuitul îşi pierde orice trăsătură meschină, vulgară. Astfel au redat in fapt sculptura, pictura şi poezia somnul zeilor, munca oamenilor, cina comună, nunta, naşterea si moartea — conform cu nobleţea semnificaţiei lor pozitive şi universale.

Artistul ade­vărat va reprezenta aşadar obişnuitul  fie în aşa fel încât să pună în evidenţă justificarea sa pozitivă ca pe o formă necesară a manifestării universale a lumii sau în aşa fel încât să-1 transpună direct în comic.