Captivantele "Texte captive"

     Am primit de curând, în dar, de ziua onomastică, noua traducere din opera lui Jorge Luis Borges apărută în seria de autor consacrată celebrului scriitor argentinian din cadrul colecţiei „Biblioteca Polirom”. 

    “Texte captive” este numele volumului care aduce împreună eseuri, recenzii, scurte biografii scrise de Borges. O copleşitoare frescă literară realizată cu inteligenţă, erudiţie, eleganţă şi rafinament. Lectura sutelor de pagini mi-a prilejuit o enormă bucurie. Un adevărat regal. 

    „Prologuri cu un prolog de prologuri“, „Şapte seri“ şi „Texte captive“  acestea sunt cele trei mari secţiuni ale volumului. 
„Prologuri cu un prolog de prologuri”, un titlu destul de amuzant care ne introduce în modul cel mai serios  în lectura prologurilor unor  cărţi aparţinând culturii universale, Borges împărtăşindu-ne firesc şi sincer convingerile sale literare.Lewis Carroll, Melville, cu Moby Dick, romanul „nesfârşit", Quevedo, Shakespeare cu Mackbeth. Henry James, Swedenborg, Valery si Whitman.Obsesiile universului kafkian sunt si ele prezente. De altfel, Borges este şi traducător al  “Metamorfozei”. 

   Observăm că mare parte sunt scriitori cu care Borges are afinităţi şi care într-un fel sau altul reprezintă o culoare din spectrul luminii ce animă universul imaginaţiei borgesiene. 

  Sunt şi pagini dedicate  scriitorilor argentinieni cum ar fi poetul Evaristo Carriego, scriitorul, umoristul si filosoful Macedonio Fernández , filosoful si criticul literar  Pedro Henriquez Urena, jurnalistul, poetul si politicianul José Hernández. 

  În vogă acum câteva decenii, reprezentant al „realismului magic” sud-american, Borges este recunoscut ca “făuritor de labirinturi”, în acest sens, textele sale critice sunt tot atâtea  deschideri către alte şi alte paliere, coridoare şi uşi de comunicare.

Partea a doua a volumului intitulată “Şapte seri“  este o serie de şapte conferinţe.

Mi-am reamintit ca prin vis, că am citit cândva aceste conferinţe. Caut prin bibliotecă şi găsesc  volumul “Cărţile şi noaptea” apărut  în 1988 la Editura Junimea.

Din lectura de odinioară a conferinţelor lui Borges, vie în mintea mea a rămas conferinţa despre orbire. Scriitorul a avut vederea slabă din naştere. Ereditatea ar fi fost de vină. Tatăl şi bunica au murit orbi. Pierderea totală a vederii la un ochi şi parţială la celălalt ochi au survenit în momentul în care Borges a fost numit director al bibliotecii din Buenos Aires. Iată cum povesteşte aceste întâmplări:

"Am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfârşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat de­spre numărul volumelor, mi s-a spus că erau în jurul a un mi­lion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii. Atunci am început să înţeleg strania ironie a faptelor. Eu mi-am imaginat în­to­tdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane con­sideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu mi l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă: şi aici mă aflam eu. E­ram, într-un fel, centrul celor nouă sute de mii de cărţi în nu­me­roase limbi şi în acelaşi timp mi-am dat seama că abia puteam să des­cifrez coperţile şi structura cărţilor. Atunci am scris o poezie in­ti­tulată «Poemul darurilor» despre această ironie a Domnului care mi-a dat cărţile şi orbirea.“ – Jorge Luis Borges.

Am ţinut să memorez “Poemul darurilor”:

“Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri /Această demonstraţie de măiestrie / A Domnului care, cu magnifică ironie / Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noaptea.” 

Scriitorul vorbeşte despre orbire ca despre un mod de viaţă, pentru un artist această situaţie tragică, fiind o şansă de a transfigura suferinţa în veşnicie :”Un scriitor, sau oricare om, se cuvine să se gândească la faptul că tot ce i se întâmplă este un instrument; toate lucrurile i-au fost date pentru un scop, şi aceasta trebuie să se manifeste şi mai intens în cazul unui artist. Tot ce i se întâmplă, chiar şi umilinţele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca lut, ca material pentru arta lui; trebuie deci să-l folosească.”

 Din  conferinţa dedicată lui Dante, înţelegem că “Divina Comedie” este considerată de Borges  „apogeul literaturii, al literaturilor“. El ne îndeamnă : „Mai întâi trebuie să citim cartea cu încredere de copil, să ne lăsăm robiţi de ea; apoi ne va însoţi până la sfârşit. Pe mine m-a însoţit preţ de ani de zile, şi ştiu că, îndată ce o voi deschide mâine, voi găsi lucruri pe care nu le-am aflat până acum. Ştiu că această carte va dăinui mai presus de nopţile mele albe şi de nopţile noastre albe“. Borges a citit “Divina Comedie” în tramvai, pe când era nevoit să străbată în “tramvaie lente, distanţe mari”. O ediţie bilingvă de buzunar. Entuziasmul pe care îl transmite povestind despre lectura acestei cărţi este atât de molipsitor, încât primul gând este să cauţi “Divina Comedie” şi să o citeşti sau reciteşti.

Coşmarul, O mie şi una de nopţi, Budismul, Cabala, Poezia sunt subiectele celorlalte  memorabile conferinţe.

“Mi-am  învăţat studenţii să iubească literatura, să vadă în literatură o formă de fericire” spune Borges în conferinţa despre Poezie.

“Texte captive” este numele celei de-a treia părţi a volumului .

  Din prefaţa scrisă de Andrei Ionescu aflăm că  aceste texte publicate în 1986 reprezintă o” bună parte din colaborările lui Borges pentru pagina de cărţi şi scriitori străini a revistei argentiniene  “El hogar”( Căminul) în perioada 1936-1939.”

Eseuri, recenzii, schiţe biografice. Un caleidoscop literar, sute de pagini in care Borges comentează autori predilecţi ori  „se achită de sarcina de a asigura cronica actualităţii şi care constituie un fel de exerciţii impuse, cerute de rubrica încredinţată lui”.

 De ce  “Texte captive”? Pentru că Borges năzuieşte să surprindă în scriitura sa esenţa cărţilor care au fost scrise şi care reprezintă la rândul lor, germenii captivi ai cărţilor ce vor fi scrise în viitor.

Maurice Blanchot afirma că „pentru Borges, cartea este în principiu lumea, iar lumea e cartea. Lumea şi cartea trimit în mod etern şi infinit la imaginile lor reflectate reciproc. Aceasta putere nelimitată de reflectare, această multiplicare scânteietoare şi nesfârşită – un labirint de lumină care nu e, totuşi, neantul –, este tot ce avem şi  poate fi găsită în adâncul dorinţei noastre de a înţelege lumea.”  Oglindire reciprocă dar şi întrepătrundere a celor două lumi, realitate şi imaginaţie, viaţă şi text.  

Ficţiune şi realitate, viaţă şi literatură. In viziunea borgesiană nu există o graniţă certă între ele, ci un spaţiu intermediar al interferenţelor, al osmozei, în care ficţiunea accede către realitate şi literatura prinde viaţă, un spaţiu în care citându-l pe Goethe, “tot ce este aproape se îndepărtează". 

Unamuno, Paul Valery, Virginia Woolf, Joyce, Kipling, Croce, Sandburg, T.S.Eliot, O’Neil, ca să enumar doar o mică parte dintre scriitorii îndrăgiţi de Borges  care îşi află locul  în paginile acestei cărţi.

“Virginia Woolf a fost considerată „cea dintâi romancieră a Angliei". Ierarhia exactă nu are importanţă, dat fiind că literatura nu e o întrecere, dar rămâne indiscutabil faptul că avem de-a face cu una dintre cele mai delicate inteligenţe şi imaginaţii care încearcă noi alcătuiri şi realizează experimente fericite în romanul englezesc.” Am extras câteva aprecieri ale scriitorului despre Virginia Woolf.

De ce îl iubim pe Borges? Pentru farmecul lui. “ Farmecul este, cum a spus Stevenson, una dintre calităţile esenţiale pe care trebuie sa le aibă un scriitor. Fără farmec, restul e zadarnic.”

Borges este un exemplu de viaţă trăită prin şi pentru cultură, iar maratonul “Textelor captive” este o importantă mărturie în acest sens.