Călătoria căutătorilor de cărți

        Grupuri misterioase de călăreți galopează pe drumurile Greciei, escaladează munții, străbat defileuri, navighează de la o insulă la alta fiind întâmpinați cu suspiciune de localnici care au prejudecata că doar oamenii periculoși călătoresc. Ce căutau ciudații călători? Cărți, căutau cărți. Erau trimiși să adune toate cărțile din lume pentru Marea Bibliotecă din Alexandria din ordinul lui Alexandru cel Mare care dorea să-și împlinească visul de a avea  biblioteca perfectă cu operele tuturor autorilor de la începutul timpului. Cu aceste imagini, care par desprinse din scenariul unui film de acțiune, debutează fabuloasa carte a Irenei Vallejo al cărui subiect este aventura cărții și a căutătorilor de cărți.

Când au apărut cărțile, care este povestea lor, cum au fost păstrate, cum au fost distruse, cum s-au salvat?

Autoarea este convinsă că „efortul de a gândi lumea există datorită cărților și lecturii”,  cartea fiind aliatul oamenilor într-un război care deși nu apare în manualul de istorie este un război definitoriu pentru umanitate: „lupta de a păstra cele mai valoroase creații: cuvintele, care abia dacă sunt o suflare de vânt; poveștile pe care le inventăm ca să dăm un sens haosului și să-i putem supraviețui.”

Eseul Irenei Vallejo este povestea felului în care au luat ființă și au supraviețuit cărțile, unul dintre mijloacele esențiale  de păstrare și răspândire  a gândirii și cunoștințelor umanității.

Pornind de la primele cărți, primele biblioteci și primii cititori ai lumii, și ajungând până în prezent, parcurgând evenimente pe durata a treizeci  de secole, „Infinitul într-o trestie”, este o carte de excepție, premiată cu prestigioase premii și elogios comentată.

Cine este Irene Vallejo? De pe coperta volumului mă privește o tânără, despre care aflu că este născută în 1979 la Zaragoza. A studiat la Zaragoza și Florența și a obținut două doctorate, unul în filologia clasică. Este scriitor, istoric și profesor universitar. „Scriu pentru că nu știu să cos sau să tricotez; nu am învățat niciodată să brodez, dar mă fascinează urzeala delicată a cuvintelor. Îmi povestesc fanteziile depănate cu vise și amintiri. Mă simt moștenitoarea acelor femei care dintotdeauna au țesut și au depănat povesti. Scriu ca să nu se rupă vechiul fir al vocii”   mărturisește autoarea.

Pentru Irene Vallejo, „pasiunea colecționarului de cărți se aseamănă cu a călătorului. Orice bibliotecă este o călătorie, orice carte un pașaport fără termen de valabilitate.” Dacă o carte este o călătorie, titlul ei va fi busola celui care se încumetă  pe drumurile sale. „O loialitate misterioasă” a fost titlul pe care autoarea ar fi vrut să îl dea inițial  cărții, ca o reverență adusă lui „Borges bibliotecarul orb care aproape că a devenit el însuși un gen literar”, editura a venit însă cu o altă propunere, cu trimitere la Blaise Pascal și metafora sa omul este o  „trestie gânditoare”.

Cartea este structurată în două părți : „Grecia își imaginează viitorul” este titlul primei părți având cincisprezece capitole în care „firul cuvintelor și metaforelor traversează timpul depănând epocile.” : viața și opera lui Homer, Alexandru cel Mare cu războaiele de cucerire, cu visul lui despre marea Bibliotecă din Alexandria și cele trei distrugeri ale bibliotecii, regina Cleopatra, începutul alfabetului, prima carte (se pare ca a fost a lui Heraclit, „Despre natură”) și librăriile itinerante. Primul autor identificat în istorie este o femeie, prințesa akkadiană Enheduanna. Meseria de bibliotecar datează din anul 260 î.Hr, când Ptolemeu, preluând pretențiosul proiect al lui Alexandru cel Mare de a realiza cea mai mare bibliotecă a Antichității, l-a însărcinat pe Demetrios din Falera cu achiziționarea și catalogarea cărților în biblioteca din Alexandria.

„Pentru prima oară grecii au înțeles că fragilele cuvinte din cărți erau o moștenire de care copiii lor și copiii copiilor lor aveau nevoie ca să-și explice viața, că vechile istorii, legende, povești și poeme sunt mărturia unor aspirații și a unei forme de a înțelege lumea care refuză să moară.”

„Drumurile care duc la Roma” este a doua parte a cărții și conține nouăsprezece capitole, printre care se numără: „Începuturile și succesul cărților cu pagini ” „Scriitori săraci, cititori bogați”; „Librarul: o meserie periculoasă”; „Ovidiu se confruntă cu cenzura”, „Ce este un clasic”.

„Când mă simt invadată de o poveste, când ploaia ei de cuvinte se revarsă peste mine, când înțeleg într-o manieră aproape dureroasă  ce spune, când am certitudinea intimă  solitară că autorul ei mi-a schimbat viața, atunci încep să cred din nou, că eu, in special eu, sunt cititorul căutat de cartea aceea.”  se confesează scriitoarea.

Salinger  spunea că o carte îl impresionează dacă, după ce o termină de citit, simte că ar dori ca autorul să-i fie un prieten bun pe care să-l poată suna. 

Alo, Irene?

"Que l intensité soit dans ton regard"

            Daca Freud considera ca o mare parte a psihopatologiei manifestate de o persoana provine din reprimarea sexualitatii, Irvin Yalom, cunoscut psihoterapeut, profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford, dar si scriitor de succes, a ajuns la concluzia ca frica de moarte poate fi  radacina multor probleme psihice. Anxietatea, depresia sau alte simptome psihice sunt cauzate si intretinute de teama de moarte, desi la o privire superficiala nu par a fi legate de mortalitate.

Titlul inspirat al cartii este dat de o maxima a lui Rochefoucauld, „soarele si moartea nu pot fi privite in fata”.

Irvin Yalom considera ca omul este detinatorul unei comori foarte pretioase, constiinta de sine, care vine insa la pachet cu „rana mortalitatii”, „viermele din miezul existentei”, cunoasterea faptului ca „vom muri, viata pe pamant este finita”. „Oamenii sunt singurele creaturi pentru care propria existenta este o problema”. Infruntarea mortii nu trebuie sa conduca la tristete, disperare, ci la dorinta de a trai o viata mai plina, mai bogata, mai autentica, prin urmare, „desi moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salveaza”. 

In sustinerea ideilor sale, autorul aduce in discutie istorii de caz medical, tehnici din practia sa terapeutica, dar si relatari din filme, literatura, filozofie, idei avansate de filozofi, psihoterapeuti scriitori si artisti pentru a infrange frica de moarte.

„Ofer aceasta carte in mod optimist sperand sa ajute atat in a ne atenua groaza, cat si in a ne imbogati viata” ne spune scriitorul care aducand in discutie o doctrina terapeutica ce dateaza din antichitate ne incredinteaza ca nu experientele in sine, ci felul in care noi le primim si interpretam determina calitatea vietii. Asta imi aminteste de acel «Que l intensité soit dans ton regard et non dans la chose regardée» apartinand  lui André Gide.

 Intelepciunea antica, in special a filozofilor greci, Epicur, cu precadere, este o sursa de inspiratie. Epicur practica filosofia medicala, sufletul fiind tratat asa cum un medic trateaza corpul.

Conform filosofului german Heidegger este o diferenta intre „cum sunt lucrurile” si faptul ca „lucrurile sunt”. In existenta cotidiana, atentia este orientata spre lucruri trecatoare cum ar fi aspectul fizic, averea, prestigiul, in timp ce in existenta ontologica suntem constienti de existenta si mortalitate, mai inclinati spre schimbari fundamentale, dornici sa construim,dornici de participare, conectivitate, sens si realizare de sine.

"Experienta revelatoare" este un concept prin care Irvin Yalom desemneaza aceea confruntare cu moartea care are drept rezultat o transfigurare sufleteasca, imbogatind viata. Suferinta, boala, moartea cuiva drag, un prag de varsta, aniversari, reuniuni, o decizie capitala, pensionarea toate aceste experiente umane pot deveni cauza unei astfel de experiente revelatoare.

 Irvin Yalom considera ca frica de moarte sta la baza vietii noastre emotionale. O confruntare cu moartea produce anxietate, dar are si potentialul de a imbogati semnificativ viata.

Transmiterea prin reverberatie este un alt concept folosit de scriitor prin care intelege a lasa ceva din experienta de viata personala, „o urma, o mostra de intelepciune, indrumare, virtute, consolare, care sa fie transmise celorlalti,cunoscuti sau necunoscuti." Alaturi de argumentele lui Epicur, transmiterea prin reveberatie, experienta revelatoare, realizarea potentialului propriu, evitarea vietii netraite, modalitati deosebit de eficace  in combaterea anxietatii mortii, psihoterapeutul Irvin Yalom recomanda si relationarea cu semenii, deoarece fiinta umana este proiectata pentru a relationa cu ceilalti.

 

Cu D Mare si d mic

           Apărut la Editura Humanitas în 2020, volumul „Despre destin: Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă tema a muritorilor”  este alcătuit din două părți. Prima parte conține zece scrisori apartinand lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, scrise în perioada iulie, septembrie 2020. Partea  a doua conține paisprezece meditații despre destin publicate de Andrei Pleșu în „Dilema veche”.

Interesant mi se pare faptul că în abordarea „celei mai dificile teme a muritorilor” așa cum aflăm chiar din titlu, cei doi au ales să folosească ca formă literară, scrisoarea. De ce scrisori? Scrisoarea este cea mai personală formă de scriere, prin scrisoare dobândim o imagine sufletească a celui care scrie, asemeni unei reflectări în oglindă, iar corespondența reprezintă cea mai frumoasă consemnare a unei legături între doi oameni. Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu sunt și un frumos exemplu de prietenie intelectuală ce durează de mai bine de patruzeci de ani. „Nu ne-am făcut iluzia că vom clarifica o dată pentru totdeauna problema destinului. Tot ce putem spera este să fi dirijat atenția fiecăruia spre sensul, rostul și ordinea vieții și a lumii”  spune la un moment dat unul dintre ei  și formatul acesta al corespondenței ca formă de scriere, concordă cu această abordare.

În prima scrisoare adresată de Gabriel Liiceanu lui Andrei Pleșu sunt evocați anii Păltinișului, figura mentorului Constantin Noica „unic monarh al imperiului filosofic” care îi dedicase fie unor ”destine de semizei”, fie de „cai de curse”. „Dacă oamenii de știință se zbat să afle originea vieții, de ce nu ar face asta și filosofia pentru a da o definiție destinului?” se întreabă el. Prima epistola deschide „tandru-provocator” dialogul celor doi prieteni care se va desfășura „ în spațiul unui turnir cavaleresc”.

Răspunsul lui Andrei Pleșu în scrisoarea a doua întărește ideea „turnirului cavaleresc”, afirmând că miza încercării nu trebuie să fie „consens gata făcut, nu confirmare reciprocă”, ci o confruntare de idei, încercând să provoace cititorului o „fertilă cădere pe gânduri”.

              La finalul lecturii acestui schimb de scrisori realizăm faptul că cei doi scriitori se situează distinct „în perimetrul întrebărilor fundamentale”. „Tu nu crezi în transcendență, eu nu cred în imanență. Mie imanența, realul imediat mi se par insuficiente metaforic, ție transcendența ți se pare insuficientă empiric”, punctează Andrei Pleșu la afirmația prietenului său: „de îndată ce pășești pe teritoriul transcendenței îți cresc în mod firesc aripi . În timp ce eu fiind doar un fizician al destinului suport greu când e vorba de efortul cunoașterii, explicațiile care se construiesc pe acumulări de metafore”. Andrei Pleșu  luptă sub flamura lui „dincolo” a „intervalului” și a transcendenței, Gabriel Liiceanu aflându-se sub flamura lui „dincoace”, a „lăuntricului” și a imanenței.”

La întrebarea „au oare toți oamenii un destin?”  răspunsul este diferit. Răspunsul lui Pleșu este ”categoric da, toți oameni au destin, căci toți au parcurs un drum al vieții presărat cu tot soiul de întâmplări și întâlniri” „destinul ține de alcătuirea inevitabilă a oricărei vieți, dacă nu înțelegem destinul ca pe o dimensiune eroică a vieții”. Orice om are un destin, chiar dacă există oameni care nu își pun întrebări asupra rostului vieții lor. La Gabriel Liiceanu răspunsul este „categoric nu, pentru că destin nu pot avea decât cei care își iau viața în primire, îi dau un sens și lasă după ei urma unui proiect împlinit.” Destinul ca și tragicul sunt concepte „mărețe” . În concepția lui Liiceanu, deși orice destin implică o viață, nu orice viață înseamnă un destin.

În concepția lui Pleșu, suntem și consecința alegerilor noastre comportamentale și este citat  Heraclit cu al său „destin ne este caracterul”.  „Destinul este „literatura” vieții noastre, „regia” ei ascunsă, felul in care suntem povestiți, nu de o străină gură ci și de marele povestitor care a inventat povestea întregii lumi.” Nici pura fatalitate, nici hazardul nu au ultimul cuvânt. „Realul admite adaosul posibilului, rămâne loc pentru speranță, pentru responsabilitate, pentru inițiativă personală, pentru inițiativă lucidă a sinelui asupra lui însuși.”

Pentru Gabriel Liiceanu „a avea destin trece dincolo de simpla viețuire, înseamnă a trăi, a avea propria ta febră, a iradia, a ctitori ceva, cât de mic, a fi păstrat în memorie măcar de o mană de oameni care-ți vor onora spiritul și după ce nu vei mai fi.” Asta înseamnă să deții și să cultivi o „știință a navigării pe apele a ceea ce ți s-a dat.”

Temei destinului îi va fi dedicat un capitol special în următoarea carte a lui Gabriel Liiceanu, „Ce gândește Dumnezeu”, apărută în 2022 la aceeași editură.