Călătoria căutătorilor de cărți

        Grupuri misterioase de călăreți galopează pe drumurile Greciei, escaladează munții, străbat defileuri, navighează de la o insulă la alta fiind întâmpinați cu suspiciune de localnici care au prejudecata că doar oamenii periculoși călătoresc. Ce căutau ciudații călători? Cărți, căutau cărți. Erau trimiși să adune toate cărțile din lume pentru Marea Bibliotecă din Alexandria din ordinul lui Alexandru cel Mare care dorea să-și împlinească visul de a avea  biblioteca perfectă cu operele tuturor autorilor de la începutul timpului. Cu aceste imagini, care par desprinse din scenariul unui film de acțiune, debutează fabuloasa carte a Irenei Vallejo al cărui subiect este aventura cărții și a căutătorilor de cărți.

Când au apărut cărțile, care este povestea lor, cum au fost păstrate, cum au fost distruse, cum s-au salvat?

Autoarea este convinsă că „efortul de a gândi lumea există datorită cărților și lecturii”,  cartea fiind aliatul oamenilor într-un război care deși nu apare în manualul de istorie este un război definitoriu pentru umanitate: „lupta de a păstra cele mai valoroase creații: cuvintele, care abia dacă sunt o suflare de vânt; poveștile pe care le inventăm ca să dăm un sens haosului și să-i putem supraviețui.”

Eseul Irenei Vallejo este povestea felului în care au luat ființă și au supraviețuit cărțile, unul dintre mijloacele esențiale  de păstrare și răspândire  a gândirii și cunoștințelor umanității.

Pornind de la primele cărți, primele biblioteci și primii cititori ai lumii, și ajungând până în prezent, parcurgând evenimente pe durata a treizeci  de secole, „Infinitul într-o trestie”, este o carte de excepție, premiată cu prestigioase premii și elogios comentată.

Cine este Irene Vallejo? De pe coperta volumului mă privește o tânără, despre care aflu că este născută în 1979 la Zaragoza. A studiat la Zaragoza și Florența și a obținut două doctorate, unul în filologia clasică. Este scriitor, istoric și profesor universitar. „Scriu pentru că nu știu să cos sau să tricotez; nu am învățat niciodată să brodez, dar mă fascinează urzeala delicată a cuvintelor. Îmi povestesc fanteziile depănate cu vise și amintiri. Mă simt moștenitoarea acelor femei care dintotdeauna au țesut și au depănat povesti. Scriu ca să nu se rupă vechiul fir al vocii”   mărturisește autoarea.

Pentru Irene Vallejo, „pasiunea colecționarului de cărți se aseamănă cu a călătorului. Orice bibliotecă este o călătorie, orice carte un pașaport fără termen de valabilitate.” Dacă o carte este o călătorie, titlul ei va fi busola celui care se încumetă  pe drumurile sale. „O loialitate misterioasă” a fost titlul pe care autoarea ar fi vrut să îl dea inițial  cărții, ca o reverență adusă lui „Borges bibliotecarul orb care aproape că a devenit el însuși un gen literar”, editura a venit însă cu o altă propunere, cu trimitere la Blaise Pascal și metafora sa omul este o  „trestie gânditoare”.

Cartea este structurată în două părți : „Grecia își imaginează viitorul” este titlul primei părți având cincisprezece capitole în care „firul cuvintelor și metaforelor traversează timpul depănând epocile.” : viața și opera lui Homer, Alexandru cel Mare cu războaiele de cucerire, cu visul lui despre marea Bibliotecă din Alexandria și cele trei distrugeri ale bibliotecii, regina Cleopatra, începutul alfabetului, prima carte (se pare ca a fost a lui Heraclit, „Despre natură”) și librăriile itinerante. Primul autor identificat în istorie este o femeie, prințesa akkadiană Enheduanna. Meseria de bibliotecar datează din anul 260 î.Hr, când Ptolemeu, preluând pretențiosul proiect al lui Alexandru cel Mare de a realiza cea mai mare bibliotecă a Antichității, l-a însărcinat pe Demetrios din Falera cu achiziționarea și catalogarea cărților în biblioteca din Alexandria.

„Pentru prima oară grecii au înțeles că fragilele cuvinte din cărți erau o moștenire de care copiii lor și copiii copiilor lor aveau nevoie ca să-și explice viața, că vechile istorii, legende, povești și poeme sunt mărturia unor aspirații și a unei forme de a înțelege lumea care refuză să moară.”

„Drumurile care duc la Roma” este a doua parte a cărții și conține nouăsprezece capitole, printre care se numără: „Începuturile și succesul cărților cu pagini ” „Scriitori săraci, cititori bogați”; „Librarul: o meserie periculoasă”; „Ovidiu se confruntă cu cenzura”, „Ce este un clasic”.

„Când mă simt invadată de o poveste, când ploaia ei de cuvinte se revarsă peste mine, când înțeleg într-o manieră aproape dureroasă  ce spune, când am certitudinea intimă  solitară că autorul ei mi-a schimbat viața, atunci încep să cred din nou, că eu, in special eu, sunt cititorul căutat de cartea aceea.”  se confesează scriitoarea.

Salinger  spunea că o carte îl impresionează dacă, după ce o termină de citit, simte că ar dori ca autorul să-i fie un prieten bun pe care să-l poată suna. 

Alo, Irene?