In goana

In "Antichitate"….cunoasterea principiilor, pur intelectuala, era cheia certitudinii. “Principiile sunt omogene cu obiectele care cad sub regula lor” afirma Aristotel. Ce este supus timpului face parte din substanta lucrurilor supuse timpului, ce este etern face parte din substanta lucrurilor eterne. Cu cat obiectul era mai putin sensibil, cu atat stiinta era mai inalta in ierarhia certitudinii, astfel incat se putea ierarhiza: fizica, geometrie, aritmetica (de la fizica spre aritmetica). Pe interdictia de a trata matematic lucrurile care se schimba in timp, se bazeaza ideea, atat de straina modernilor, ca fizica nu poate fi matematizata, lucrurile coruptibile sunt tranzitorii, iar obiectele matematicii nu sunt. « Analiza matematica s-a nascut din contaminarea cu timp a matematicii. » Vechea libertate se intemeia pe spatiu-polis, agora. “Deschisul” prin care politicul se manifesta la antici era spatiul public. Principiul politic al celor vechi era datoria. Esenta principiului politic traditional este limitarea. In timpurile mai vechi, viata era dominata de distinctia bine-rau. Postulatul Antichitatii fusese : exista Zei. In mitul Pesterii din Republica umbrele pesterii reprezentau realitatea ultima. Actul cognitiv prin excelenta era contemplatia.

In  "Modernitate"... orice cunoastere veritabila este cunoastere a ceva construit.

« Modernitatea este magia transformarii lumii in timp, nu ca proces desfasurat in timp, ci ca aducere a lumii in situatia de a fi facuta numai din substanta timp. » A fi modern, inseamna a trai in istorie. Esenta principiului politic modern este nelimitarea. Pe drapelul omului modern sunt scrise cuvintele libertate si egalitate, iar idealurile acestei lumi sunt scopuri de consens. «Omul modern a luat ca model arhetipal insurgenta lui Prometeu, fiind un mutant caracterizat de imprevizibil si lipsit de o lege interna, frate bun al lui Proteu. »

Modernitatea este gandirea care transforma orice lucru in temporalitate, pentru ea, categoria centrala a oricarei gandiri a devenit timpul, modernitatea transforma temporalitatea in substanta reprezentarilor sale. A fi modern inseamna a fi recent. "Cat timp temporalitatea poseda atributele tari ale fiintei, faptul de a fi prezent, a fi de fata, a fi in pas cu moda, a fi contemporan, a te tine la curent, a fi la moda, a fi la zi inseamna valoare. "Daca omul Omul traditional era caracterizat prin credinte, fidelitati, radacini, omul modern este tipul democratic, iar, omul recent este tipul minoritar.

O idee foarte interesanta este cea legata de potentialul biotehnologiei de a schimba natura umana, istoria putand-se incheia nu ca un rezultat al democratiei liberale, ci modificand setarea creierului in a-si reprezenta problema. Utopia «sanatatii perfecte conduce nu doar la stapanirea naturii sau schimbarea societatii ci la transformarea naturii umane». Supralicitand inteligenta pe dimensiunea pragmatica de adaptare, omul devine una cu animalul, isi pierde scopurile inalte. Omul face cultura pentru a nu mai fi natura. "Discernamantul moral intre bine si rau a fost inlocuit cu discriminarea ideologica progresist-reactionar."

Filozofia de baza a modernitatii este reductionismul. Potrivit acestui mod de gandire explicarea se face de jos in sus, astfel incat tot ce se afla deasupra poate fi explicat printr-o combinatie ingenioasa din ceea ce se afla dedesupt.

Politicul incepe cu «deschisul» creat intre oameni care se infrunta intre ei in procesul agregarii unei comunitati vii, nu prin forta, ci prin identificarea unui bine comun. Cum se poate suprima politicul ? Prin solutia tehnica a administratorilor ? Prin gnoza ideologiilor ? Suprimarea politicului este o utopie? 

Inflatia legiuitoare este o caracteristica a modernitatii. Cum s-a ajuns aici? Respingand dreptul natural (nihilism) se ajunge la a socoti orice drept ca fiind pozitiv, ceea ce inseamna ca ceea ce este drept este determinat exclusiv de catre legislatori. « Daca traditia insemna transformarea spontana a formelor de viata in continuturi stabile ale vietii, cu cat modernitatea este mai consolidata cu atat este mai incapabila sa se stabilizeze sub forma unei traditii proprii si prin urmare legiferarea este mai ampla.»

Facultatea cheie a echilibrului moral este discernamantul. Orice stil cultural se naste prin afirmarea unui anumit tip de discernamant( simtul pentru mare, divin, eficient). Stilurile mor cand legiferarea incepe sa domine asupra actului individual de judecata. Legile reprezinta suduri, lipituri, incercari de a umple un gol de functionare naturala, un set de reguli inventate rational.

Intelepciunea omului recent este goana inainte.

In modernitate : lumea poate fi gandita complet fara a mai presupune existenta vreunui Dumnezeu.

Principiul « Gott ist tott » a inceput atunci cand explicatiile prin cauze secunde au inceput sa fie extinse la domeniile in care pana atunci explicatia prin cauza prima nu fusese pusa in discutie. "De indata ce Natura autonoma a inceput sa se individualizeze, Dumnezeu a intrat in declin. Natura ca sediu autonom al cauzelor secunde l-a ucis pe Dumnezeu. Pentru a condamna religia s-a spus despre credinta in Dumnezeu ca este o prejudecata obscurantista, un semn clar de inapoiere culturala si mintala."

"Nihilismul este proliferarea orizontala infinita. Intr-o lume perfect orizontala singura transcendenta a valorilor este reclama, singurul argument retorica, singura logica persuasiunea."

"Societatea moderna este protestanta, protestantismul insemnand epuizarea simbolicului in literal."

A depasi modernitatea este a te situa in negarea principiului ei fondator «Gott ist Tott», prin afirmatia :" Viu este Domnul Dumnezeul nostru."

Istoria decenta incepe cu epoca moderna, prejudecata fondatoare este  ruptura cu trecutul. Singura traditie recenta adoptata de modernitate a fost Renasterea din care a fost accentuat rationalismul. Singurul criteriu in definitia modernitatii este pozitia in raport cu cel mai recent moment al scurgerii timpului.

"Timp si raport de transcendenta sunt imposibil de reconciliat cat ramanem in registrul temporalitatii."

Secularizarea este vazuta ca fiind "procesul prin care ratiunea fondatoare fara solutie de continuitate se transforma in ratiune de schimb."

Pentru postmodernism principiul ontologic fondator este nihilismul. Din modernitate, postmodernul pastreaza urmatoarele idei directe : «Gott ist tott », orice cunoastere veritabila este cunoastere a ceva construit, stiinta naturii este de tip istoric.

Autorul distinge mai multe tipuri de gandire: gandirea bazata pe substanta, gandirea bazata pe esente, gandirea bazata pe timp. De la gandirea care pune totul pe seama lui Dumnezeu, in care lucrurile naturale sunt simboluri si semne ale unei realitati invizibile mai inalt, la gandirea care separa lumea in naturala/ supranaturala considerand ca exista metode legitime de investigare a celor doua, la gandirea care afirma ca desi sunt doua domenii distincte natural- supranatural exista doar o metoda de investigare cea stiintifica, culminand cu gandirea care afirma ca exista o singura metoda de investigare cea stiintifica si un singur domeniu de existenta cel natural, supranaturalul nu poate fi imaginat , el inceteaza sa mai poata exista.

Cand lumea se reduce la suma existentelor de tip «obiect fizic », suportul imaginativ al existentei s-a naruit.

"Frigul metafizic de care ne protejam prin multiplicarea confortului material este ideea ca lumea fizica poate fi gandita logic, ontologic si teologic ca perfect autonoma." A fi autonom inseamna ca legea dupa care existi iti este data de tine insuti, ca esti independent fata de Dumnezeu.

Mitul Pesterii din Republica lui Platon are pentru omul recent o semnificatie rasturnata justificand « decizia de a contribui printr-o organizare politica constrangatoare la stingerea oricarei lumini venite din afara ei. »

"Corectitudinea politica este un decret de comportare sociala pe care o minoritate luminata il impune unei majoritati inapoiate."

Traditia este o severa si indelungata selectie sociala, raspuns al vietii, in timp, la probleme specifice de convietuire sociala.

«Principiul democratiei sustine ca un corp social uniform si omogen format din oameni egali in toate privintele ajunge la niste principii de convietuire prin consensul majoritatii.» Democratia a creat mass- media. Cine stapaneste mass-media poate manipula opinia publica. Accesul la maass-media este un principiu extrademocratic.

Largirea spatiului public si reducerea spatiului privat este o alta caracteristica a modernitatii.

Intrucat natura buna a omului a fost corupta de Cadere si deoarece conversia viciilor in virtuti are nevoie de socializarea libertatii, democratia fiind singurul regim politic care permite aceasta socializare in gradul maxim admis, inseamna ca numai democratia poate oferi omului ocazia de a fi deplin responsabil de caderea sa si posibilitatea de a-i diminua efectele sociale. Reprezentarea si parlamentul sunt ideile politice cele mai pretioase ale modernitatii.

Sursa ierarhiei superior-inferior este constiinta.Negandu-i omului posibilitatea judecatilor de discernamant pe motiv ca judecata de discernamant este o judecata de discriminare, omul devine incapabil de ierarhizare. Sensul vietii a devenit sinonim cu amenajarea si umplerea vietii.

Din punct de vedere teologic, vede problema modernitatii ca fiind "a liberului arbitru exercitat in conditii de Cadere."

 

Farmecul lumilor intermediare

 

Intre Om si Dumnezeu autorul descopera un interval aglomerat, populat de ingeri, care, daca nu ar exista, ar trebui inventati, pentru ca exista ordine si in aceasta ordine cosmica exista un loc pe care numai ingerii il pot ocupa.

Tonul pentru a vorbi depre aceste lucruri este «intre staiful dogmatic, sentimentalismul militant si uscaciunea savanta», dupa cum autorul insusi marturiseste. Asta imi aminteste de povestile in care eroului i se cerea sa vina si imbracat si dezbracat, si incaltat si descaltat, si calare si pe jos.Ni se vorbeste despe « farmecul lumilor intermediare» evitand dihotomiile alb-negru si «generalizarile de bodega».

Barocul si rococo-ul au consacrat dimensiunea infantila si feminina a ingerului, desi  «Cumplit e orice inger » cum spune Rilke.

Creat pentru a patrona lumea aceasta, omul este inzestrat cu darul creativitatii care lipseste ingerilor.

Ingerul este treapta dintre fiinta creata si cea necorporala.

Este real tot ceea ce are un efect palpabil, este fiinta  tot ce poate fi resimtit ca prezenta.

Sufletul este un loc de mijloc intre corp si spirit.

Universul concret este universul senzatiilor, universul logic este universul ideilor, universul metafizic este universul imaginii, al evenimentelor majore ale vietii sufletesti.

Daca in om nu exista intrebare, nu exista nici in Duhul Sfant raspuns.

Trebuie sa avem propria comunicare cu « mundus imaginalis ».

Daca avansezi suficient de mult spre inauntru, dai intr-un tarziu de un « in afara » iesi din realul imediat, dar nu pentru a te pierde in indinstinct si fantasmagorie, ci pentru a lua cunostinta de un alt real cu alte coordonate si alt statut ontologic.

Nu mai exista un corp inlauntru caruia intalnim sufletul, «exista o realitate sufleteasca inlauntrul careia intalnim ca pe un sambure, corpul ». Interioritatea inveleste lumea exterioara.

“Imaginalul este experienta in care se descompune experienta noastra sufleteasca.”

«Imaginatio vera» este o facultate instauratoare de realitate, ea poate produce lumi consistente.

Prin «imaginatio vera », Dumnezeu lucreaza asupra imaginatiei omenesti, ultima este imprimata de prima.

Calugarul este Omul de langa Inger. Singuratatea are in traditia monahala doua dimensiuni posibile : una orizontala, desertul, pustia si una verticala- muntele. Desertul este locul unde fugi de lume, dar in care  diavolul te viziteaza personal . Monahul vede asemenea ingerilor, Fata lui Dumnezeu. Ochiul inimii este ochiul divin, ochiul prin care sursa reactivata in interiorul ascetului, se vede pe ea insesi. Asceza, adica perfecta stapanire a corpului si a emotiilor, devine un nou fel de a fi. Cand se intampla acest lucru, ea nu mai este trudnica, chinuitoare, obsesiva, ci gratie cereasca, adaptarea la o alta dimensiune ontica.

Prin natura sa, sufletul omului este purtator de eufonie, de aceea el se intristeaza cand isi aude sunetul de la inceputuri. Intelectul este partea noastra de inger. Ingerul pazitor este buna noastra orientare.

«Totul este plin de ingeri ». Ingerii sunt un camp energetic riguros organizat si cuplat la principiul suprem, toti privesc la Fata tatalui si lucreaza in numele Lui.

« Orice lucru mai inalt decat altul este ascuns aceluia fata de care este mai inalt »- Isaac Sirul.

« Ingerul pazitor este corectivul discret al unui discernamant in deruta, a fi creat echivaleaza cu a fi asistat. »

Ingerul este un maestru spiritual, ca un duhovnic, «este instanta care te mentine viu.» Este Inger al pacii- aduce pacea, echilibrul sufletesc, gandirea pozitiva, este Inger al caintei- cainta este o recalibrare sufleteasca sub supravegherea si si cu ajutorul ingerului, este Inger al rugaciunii.

Adevarul ca poveste

Autorul gandeste ca va fi privit ca « un intrus prezumtios pentru cei specializati teologal » sau va face « figura de reactionar sensibil la idei revolute» pentru cei «recenti » si am avut sentimentul, pe tot parcursul cartii, ca nu a reusit sa depaseasca aceste temeri, desi a facut eforturi sa-i multumeasca deopotriva si pe unii si pe ceilalti.

De ce parabola ? Pentru ca este o tehnica pedagogica raspandita in lumea iudaica. Pentru ca este procedeul optim prin care naratiunea se substituie argumentatiei. Pentru ca spune mai mult si altceva decat vrea sa spuna. Povestea concreta, tridimensionala, «tabloul vivant» este folosita ca in ilustratiile unui abecedar pentru a vorbi despre ceea ce nu stim cu ajutorul a ceea ce stim. Parabola este «o realocare a adevarului care pentru cei pregatiti functioneaza ca indicatie, in timp ce pentru cei nepregatiti functioneaza ca o interdictie.» Este protejarea revelatiei prin invelirea in inevidenta. Parabolele sunt «marea retea a inevidentelor cu care se tese destinul pamantesc.»

Pentru a-si atinge tinta, parabolele trebuiesc primite in imediatul vietii, traite. Nu se pot face expuneri explicite, perfect transparente, ale adevarului Lui, parabolele sunt gandite pentru a oferi o comunicare integrala «a celor ascunse», ele functioneaza ca un « filtru permitand sau restrictionand accesul, oferind unora semnale si ascunzand intelesul pentru altii.»

« Rabbi Chinena a spus : un rege sta la masa cu prietenul sau. El ridica perdeaua si vobeste. Dar cu un altul nu face la fel. »

« Ascundere si dezvaluire, subterana cotidiana si orientarea alpina.»

Recunoastrerea autoritatii este o conditie «eliminatorie» a asimilarii mesajului ei.

« Recunoasterea unei autoritati exterioare sinelui propriu seamana a cedare de suveranitate, ceea ce castigi este mai pretios decat ceea ce pierzi.»

Distinge : timpul cronologic, timpul apocaliptic si timpul mesianic, egal timpul asteptarii. Intre Timpul mic si Timpul mare exista complementaritate si o misterioasa contradictie.

« A fi prezent aici, fara sa fii nicio clipa absent dincolo este un exercitiu spiritual universal. »
Mesajul este : « Sa fim trecatori. »

Somnul este metafora derapajului, a ratacirii, a inconstientei.

In capitolul intitulat "Obnubilarile spiritului critic si pierderea « filialitatii » - parabola copiilor din piete" ne vorbeste despre spiritul critic ce poate deveni «insomnie carcotasa », un abuz al inteligentei.
 «Spiritul critic ca strategie a refuzului e o desprindere vicioasa care incurajeaza vanitatea, euforia desteptaciunii proprii.» Spiritul critic exacerbat poate fi si o forma de “infantilism mental”, o forma de “proasta crestere intelectuala”.

In parabola semanatorului vede trei tipuri de propovaduire neimplinita :

1.Indigenta mentala : nu intelegi pentru ca nu esti atent la ceea ce auzi, pentru ca nu distingi intre important si accesoriu, pentru ca suferi de surzenie intelectuala. Cuvantul trebuie cautat si dincolo de cararea deja existenta. Nu doar adeziune mentala , ci asimilare si valorificare.

2. Rceptivitatea pripita, superficialitatea, consimtirea facila, jocul intelectual.

3. Asfixia mundana, samanta cazuta intre spini, grijile lumii acesteia, semintele rasadite sunt oamenii, solul interior.

Paravanul

Prezentatorul (sir Derek Jacobi) se grabeste spre Teatru. O reclama luminoasa avertizeaza ca se joaca “Anonimul”. Alearga spre culise. Intra in scena. Se ridica cortina. In sala se simte freamatul plin de emotie in asteptarea spectacolului.

Evocand figura lui Shakespeare, Naratorul promite sa ne faca sa vedem lucrurile din alta perspectiva.(Ideea spectacolului in spectacol trimite la interesanta tehnica de “mettre en abime” pe care Shakespeare o folosise destul de mult in piesele sale.)

Si iata-l pe diformul Robert Cecil, Duce de Salisbury cerandu-i lui Ben Jonson … manuscrisele.

Prin tehnica flash-bakurilor suntem dusi inapoi in viata contelui Edward de Vere: il vedem copil de geniu, jucand rolul lui Puck, in “Visul unei nopti de vara” si improvizand in fata tinerei regine Elisabeta I. Il vedem crescand in casa lui William Cecil intr-o atmosfera puritana. Devenind amantul reginei Elisabeta I (Vanessa Redgrave, Joely Richardson) cu care are un fiu ilegitim. Inchis de aceasta, si eliberat. Santajat de Cecil si casatorindu-se cu fiica acestuia. Participand la intrigile politice. Murind.
 Avem pe de o parte, “fata” vietii acestuia, egal aparenta, pe de alta parte “reversul”, egal esenta vietii acestuia, ca fiind o permanenta chemare spre frumos, arta si cuvant. Prejudecatile vremii il impiedica sa-si arate adevaratul chip. Indeletnicirile sale literare, permise doar vulgului nu ar fi facut decat sa aduca dezonoare familiei sale. Si atunci apare ideea salvatoare a “paravanului” Shakespeare.

Filmul pune in antiteza “severa” pe Edward de Vere (Rhys Ifans), al 17-lea Conte de Oxford, aristocratul rafinat si genial, cu actorasul Shakespeare( Rafe Spall) lipsit de educatie, superficial, mediocru si afemeiat. Fapt este ca Shakespeare isi convinsese contemporanii. Chiar daca nu ar fi fost autorul operei, a jucat foarte bine acest rol. Indoielile privind identitatea autorului operei shakespeareane au aparut cam la 150 de ani dupa moartea sa. Au existat diverse teorii conform carora opera lui Shakespeare ar fi fost scrisa fie de Marlowe, fie de Bacon, fie de contele de Vere, fie chiar de un grup de nobili.

J. Thomas Looney, a fost primul care cu 90 de ani in urma, in cartea sa "Shakespeare Identified”, lanseaza ipoteza conform careia adevaratul autor ar fi fost contele Edward de Vere.

Iata ca in vremurile acestei postmodernitati materialiste, in care nu a mai ramas nici macar un vrej uscat de idealism, filmul ne ofera “spre consum” povestea cuiva care prefera sa fie regele unui regat de himere, decat regele Angliei. Democrit spunea intr-o antichitate imemoriala : “prefer sa inteleg o singura legatura cauzala decat sa fiu regele Siracuzei” !

O imagine din film, extraordinar de frumoasa este cea prilejuita de inmormantarea reginei Elisabeta I. Din inaltul cerului, pe albul zapezii se zaresc numeroase, miscatoare, funerare, puncte negre. Din apropiere se vede ca este chiar cortegiul funerar al reginei, atat de impresionant, incat pare ca intregul ei popor o conduce indurerat pe ultimul drum. Este o imagine care compenseaza oarecum atmosfera de promiscuitate de care este legata prezentarea reginei Elisabeta I, in acest film.

Finalul filmului ne aduce iarasi pe scena contemporana unde sir Derek Jacobi, in epilog, ne spune cum Shakespeare, in ultimii ani ai vietii, s-a retras la Stratford si n-a mai scris nimic, ocupandu-se de comertul cu grane, lucru ce m-a facut sa ma gandesc la un alt poet devenit negustor. Cele doua fete ale lui Shakespeare se pare ca erau analfabete, lucru care ma face sa ma gandesc la J.J. Rousseau care si-a dat copiii spre crestere unui orfelinat…

Spectacolul se termina. Cade Cortina. Spectatorii parasesc sala. Freamat, rumoare. O anume nostalgie, un anume regret.

Cui i-a fost data Inspiratia ? Umilului fiu de manusar sau ilustrului conte? Este aceasta intrebarea? Poate fi o intrebare, dar nu atat de importanta pentru ca "Vantul sufla incotro vrea si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici incotro merge.”

Anonymous / Anonim
Regia: Roland Emmerich.
Scenariul : John Orloff.
Imaginea : Anna J. Foerster,
Scenografia : Sebastian Krawinkel
Montajul : Peter R. Adam.
Costumele: Lisy Christl.
Coloana sonoră: Thomas Wander, Harald Kloser.