joi, 14 septembrie 2023

Călătoria căutătorilor de cărți

        Grupuri misterioase de călăreți galopează pe drumurile Greciei, escaladează munții, străbat defileuri, navighează de la o insulă la alta fiind întâmpinați cu suspiciune de localnici care au prejudecata că doar oamenii periculoși călătoresc. Ce căutau ciudații călători? Cărți, căutau cărți. Erau trimiși să adune toate cărțile din lume pentru Marea Bibliotecă din Alexandria din ordinul lui Alexandru cel Mare care dorea să-și împlinească visul de a avea  biblioteca perfectă cu operele tuturor autorilor de la începutul timpului. Cu aceste imagini, care par desprinse din scenariul unui film de acțiune, debutează fabuloasa carte a Irenei Vallejo al cărui subiect este aventura cărții și a căutătorilor de cărți.


Când au apărut cărțile, care este povestea lor, cum au fost păstrate, cum au fost distruse, cum s-au salvat?


Autoarea este convinsă că „efortul de a gândi lumea există datorită cărților și lecturii”,  cartea fiind aliatul oamenilor într-un război care deși nu apare în manualul de istorie este un război definitoriu pentru umanitate: „lupta de a păstra cele mai valoroase creații: cuvintele, care abia dacă sunt o suflare de vânt; poveștile pe care le inventăm ca să dăm un sens haosului și să-i putem supraviețui.”


Eseul Irenei Vallejo este povestea felului în care au luat ființă și au supraviețuit cărțile, unul dintre mijloacele esențiale  de păstrare și răspândire  a gândirii și cunoștințelor umanității.


Pornind de la primele cărți, primele biblioteci și primii cititori ai lumii, și ajungând până în prezent, parcurgând evenimente pe durata a treizeci  de secole, „Infinitul într-o trestie”, este o carte de excepție, premiată cu prestigioase premii și elogios comentată.


Cine este Irene Vallejo? De pe coperta volumului mă privește o tânără, despre care aflu că este născută în 1979 la Zaragoza. A studiat la Zaragoza și Florența și a obținut două doctorate, unul în filologia clasică. Este scriitor, istoric și profesor universitar. „Scriu pentru că nu știu să cos sau să tricotez; nu am învățat niciodată să brodez, dar mă fascinează urzeala delicată a cuvintelor. Îmi povestesc fanteziile depănate cu vise și amintiri. Mă simt moștenitoarea acelor femei care dintotdeauna au țesut și au depănat povesti. Scriu ca să nu se rupă vechiul fir al vocii”   mărturisește autoarea.


Pentru Irene Vallejo, „pasiunea colecționarului de cărți se aseamănă cu a călătorului. Orice bibliotecă este o călătorie, orice carte un pașaport fără termen de valabilitate.” Dacă o carte este o călătorie, titlul ei va fi busola celui care se încumetă  pe drumurile sale. „O loialitate misterioasă” a fost titlul pe care autoarea ar fi vrut să îl dea inițial  cărții, ca o reverență adusă lui „Borges bibliotecarul orb care aproape că a devenit el însuși un gen literar”, editura a venit însă cu o altă propunere, cu trimitere la Blaise Pascal și metafora sa omul este o  „trestie gânditoare”.

Cartea este structurată în două părți : „Grecia își imaginează viitorul” este titlul primei părți având cincisprezece capitole în care „firul cuvintelor și metaforelor traversează timpul depănând epocile.” : viața și opera lui Homer, Alexandru cel Mare cu războaiele de cucerire, cu visul lui despre marea Bibliotecă din Alexandria și cele trei distrugeri ale bibliotecii, regina Cleopatra, începutul alfabetului, prima carte (se pare ca a fost a lui Heraclit, „Despre natură”) și librăriile itinerante. Primul autor identificat în istorie este o femeie, prințesa akkadiană Enheduanna. Meseria de bibliotecar datează din anul 260 î.Hr, când Ptolemeu, preluând pretențiosul proiect al lui Alexandru cel Mare de a realiza cea mai mare bibliotecă a Antichității, l-a însărcinat pe Demetrios din Falera cu achiziționarea și catalogarea cărților în biblioteca din Alexandria.

„Pentru prima oară grecii au înțeles că fragilele cuvinte din cărți erau o moștenire de care copiii lor și copiii copiilor lor aveau nevoie ca să-și explice viața, că vechile istorii, legende, povești și poeme sunt mărturia unor aspirații și a unei forme de a înțelege lumea care refuză să moară.”

„Drumurile care duc la Roma” este a doua parte a cărții și conține nouăsprezece capitole, printre care se numără: „Începuturile și succesul cărților cu pagini ” „Scriitori săraci, cititori bogați”; „Librarul: o meserie periculoasă”; „Ovidiu se confruntă cu cenzura”, „Ce este un clasic”.

„Când mă simt invadată de o poveste, când ploaia ei de cuvinte se revarsă peste mine, când înțeleg într-o manieră aproape dureroasă  ce spune, când am certitudinea intimă  solitară că autorul ei mi-a schimbat viața, atunci încep să cred din nou, că eu, in special eu, sunt cititorul căutat de cartea aceea.”  se confesează scriitoarea.

Salinger  spunea că o carte îl impresionează dacă, după ce o termină de citit, simte că ar dori ca autorul să-i fie un prieten bun pe care să-l poată suna. 

Alo, Irene?


marți, 21 februarie 2023

"Que l intensité soit dans ton regard"

            Daca Freud considera ca o mare parte a psihopatologiei manifestate de o persoana provine din reprimarea sexualitatii, Irvin Yalom, cunoscut psihoterapeut, profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford, dar si scriitor de succes, a ajuns la concluzia ca frica de moarte poate fi  radacina multor probleme psihice. Anxietatea, depresia sau alte simptome psihice sunt cauzate si intretinute de teama de moarte, desi la o privire superficiala nu par a fi legate de mortalitate.

Titlul inspirat al cartii este dat de o maxima a lui Rochefoucauld, „soarele si moartea nu pot fi privite in fata”.

Irvin Yalom considera ca omul este detinatorul unei comori foarte pretioase, constiinta de sine, care vine insa la pachet cu „rana mortalitatii”, „viermele din miezul existentei”, cunoasterea faptului ca „vom muri, viata pe pamant este finita”. „Oamenii sunt singurele creaturi pentru care propria existenta este o problema”. Infruntarea mortii nu trebuie sa conduca la tristete, disperare, ci la dorinta de a trai o viata mai plina, mai bogata, mai autentica, prin urmare, „desi moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salveaza”. 

In sustinerea ideilor sale, autorul aduce in discutie istorii de caz medical, tehnici din practia sa terapeutica, dar si relatari din filme, literatura, filozofie, idei avansate de filozofi, psihoterapeuti scriitori si artisti pentru a infrange frica de moarte.

„Ofer aceasta carte in mod optimist sperand sa ajute atat in a ne atenua groaza, cat si in a ne imbogati viata” ne spune scriitorul care aducand in discutie o doctrina terapeutica ce dateaza din antichitate ne incredinteaza ca nu experientele in sine, ci felul in care noi le primim si interpretam determina calitatea vietii. Asta imi aminteste de acel «Que l intensité soit dans ton regard et non dans la chose regardée» apartinand  lui André Gide.

 Intelepciunea antica, in special a filozofilor greci, Epicur, cu precadere, este o sursa de inspiratie. Epicur practica filosofia medicala, sufletul fiind tratat asa cum un medic trateaza corpul.

Conform filosofului german Heidegger este o diferenta intre „cum sunt lucrurile” si faptul ca „lucrurile sunt”. In existenta cotidiana, atentia este orientata spre lucruri trecatoare cum ar fi aspectul fizic, averea, prestigiul, in timp ce in existenta ontologica suntem constienti de existenta si mortalitate, mai inclinati spre schimbari fundamentale, dornici sa construim,dornici de participare, conectivitate, sens si realizare de sine.

"Experienta revelatoare" este un concept prin care Irvin Yalom desemneaza aceea confruntare cu moartea care are drept rezultat o transfigurare sufleteasca, imbogatind viata. Suferinta, boala, moartea cuiva drag, un prag de varsta, aniversari, reuniuni, o decizie capitala, pensionarea toate aceste experiente umane pot deveni cauza unei astfel de experiente revelatoare.

 Irvin Yalom considera ca frica de moarte sta la baza vietii noastre emotionale. O confruntare cu moartea produce anxietate, dar are si potentialul de a imbogati semnificativ viata.

Transmiterea prin reverberatie este un alt concept folosit de scriitor prin care intelege a lasa ceva din experienta de viata personala, „o urma, o mostra de intelepciune, indrumare, virtute, consolare, care sa fie transmise celorlalti,cunoscuti sau necunoscuti." Alaturi de argumentele lui Epicur, transmiterea prin reveberatie, experienta revelatoare, realizarea potentialului propriu, evitarea vietii netraite, modalitati deosebit de eficace  in combaterea anxietatii mortii, psihoterapeutul Irvin Yalom recomanda si relationarea cu semenii, deoarece fiinta umana este proiectata pentru a relationa cu ceilalti.

 

joi, 26 ianuarie 2023

Cu D Mare si d mic

           Apărut la Editura Humanitas în 2020, volumul „Despre destin: Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă tema a muritorilor”  este alcătuit din două părți. Prima parte conține zece scrisori apartinand lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, scrise în perioada iulie, septembrie 2020. Partea  a doua conține paisprezece meditații despre destin publicate de Andrei Pleșu în „Dilema veche”.

Interesant mi se pare faptul că în abordarea „celei mai dificile teme a muritorilor” așa cum aflăm chiar din titlu, cei doi au ales să folosească ca formă literară, scrisoarea. De ce scrisori? Scrisoarea este cea mai personală formă de scriere, prin scrisoare dobândim o imagine sufletească a celui care scrie, asemeni unei reflectări în oglindă, iar corespondența reprezintă cea mai frumoasă consemnare a unei legături între doi oameni. Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu sunt și un frumos exemplu de prietenie intelectuală ce durează de mai bine de patruzeci de ani. „Nu ne-am făcut iluzia că vom clarifica o dată pentru totdeauna problema destinului. Tot ce putem spera este să fi dirijat atenția fiecăruia spre sensul, rostul și ordinea vieții și a lumii”  spune la un moment dat unul dintre ei  și formatul acesta al corespondenței ca formă de scriere, concordă cu această abordare.

În prima scrisoare adresată de Gabriel Liiceanu lui Andrei Pleșu sunt evocați anii Păltinișului, figura mentorului Constantin Noica „unic monarh al imperiului filosofic” care îi dedicase fie unor ”destine de semizei”, fie de „cai de curse”. „Dacă oamenii de știință se zbat să afle originea vieții, de ce nu ar face asta și filosofia pentru a da o definiție destinului?” se întreabă el. Prima epistola deschide „tandru-provocator” dialogul celor doi prieteni care se va desfășura „ în spațiul unui turnir cavaleresc”.

Răspunsul lui Andrei Pleșu în scrisoarea a doua întărește ideea „turnirului cavaleresc”, afirmând că miza încercării nu trebuie să fie „consens gata făcut, nu confirmare reciprocă”, ci o confruntare de idei, încercând să provoace cititorului o „fertilă cădere pe gânduri”.

              La finalul lecturii acestui schimb de scrisori realizăm faptul că cei doi scriitori se situează distinct „în perimetrul întrebărilor fundamentale”. „Tu nu crezi în transcendență, eu nu cred în imanență. Mie imanența, realul imediat mi se par insuficiente metaforic, ție transcendența ți se pare insuficientă empiric”, punctează Andrei Pleșu la afirmația prietenului său: „de îndată ce pășești pe teritoriul transcendenței îți cresc în mod firesc aripi . În timp ce eu fiind doar un fizician al destinului suport greu când e vorba de efortul cunoașterii, explicațiile care se construiesc pe acumulări de metafore”. Andrei Pleșu  luptă sub flamura lui „dincolo” a „intervalului” și a transcendenței, Gabriel Liiceanu aflându-se sub flamura lui „dincoace”, a „lăuntricului” și a imanenței.”

La întrebarea „au oare toți oamenii un destin?”  răspunsul este diferit. Răspunsul lui Pleșu este ”categoric da, toți oameni au destin, căci toți au parcurs un drum al vieții presărat cu tot soiul de întâmplări și întâlniri” „destinul ține de alcătuirea inevitabilă a oricărei vieți, dacă nu înțelegem destinul ca pe o dimensiune eroică a vieții”. Orice om are un destin, chiar dacă există oameni care nu își pun întrebări asupra rostului vieții lor. La Gabriel Liiceanu răspunsul este „categoric nu, pentru că destin nu pot avea decât cei care își iau viața în primire, îi dau un sens și lasă după ei urma unui proiect împlinit.” Destinul ca și tragicul sunt concepte „mărețe” . În concepția lui Liiceanu, deși orice destin implică o viață, nu orice viață înseamnă un destin.

În concepția lui Pleșu, suntem și consecința alegerilor noastre comportamentale și este citat  Heraclit cu al său „destin ne este caracterul”.  „Destinul este „literatura” vieții noastre, „regia” ei ascunsă, felul in care suntem povestiți, nu de o străină gură ci și de marele povestitor care a inventat povestea întregii lumi.” Nici pura fatalitate, nici hazardul nu au ultimul cuvânt. „Realul admite adaosul posibilului, rămâne loc pentru speranță, pentru responsabilitate, pentru inițiativă personală, pentru inițiativă lucidă a sinelui asupra lui însuși.”

Pentru Gabriel Liiceanu „a avea destin trece dincolo de simpla viețuire, înseamnă a trăi, a avea propria ta febră, a iradia, a ctitori ceva, cât de mic, a fi păstrat în memorie măcar de o mană de oameni care-ți vor onora spiritul și după ce nu vei mai fi.” Asta înseamnă să deții și să cultivi o „știință a navigării pe apele a ceea ce ți s-a dat.”

Temei destinului îi va fi dedicat un capitol special în următoarea carte a lui Gabriel Liiceanu, „Ce gândește Dumnezeu”, apărută în 2022 la aceeași editură.

luni, 14 februarie 2022

Ești conectat, deci exiști!

 

Cu ochii în ecranul televizorului, telefonului, calculatorului, nervos și stresat, având o putere limitată de concentrare, citind puțin și prin urmare având un nivel scăzut al culturii generale, fără compasiune față de ceilalți, dependent de noile media ca de un drog, prizonier al unei lumi virtuale, acesta este profilul „omului conectat” pe care ni-l prezintă Jean Claude Larchet în volumul „Captivi în Internet” apărut in 2018 la Editura Sophia.

Doctor în filosofie și teologie  Jean Claude Larchet  avertizează asupra patologiilor generate de noile media în diversele sfere ale existenței sociale, producând „grave vătămări vieții persoanelor” și ajungând chiar „sa modifice în mod îngrijorător însăși natura umană.”

Prezentate ca o  adevărată  invazie în viața noastră privată, familială și personală, noile media conduc la modificări importante în percepția noastră asupra realității, a modului de comunicare și nu în ultimul rând asupra vieții spirituale.

    Jean Claude Larchet avansează teoria conform căreia noile tehnici utilizate de către om în societate, vor modifica pe nesimțite mediul uman, vor crea fără să băgăm de seama un mediu uman totalmente nou, care in cele din urmă  ne va domina. 

   Mijlocul de comunicare ia locul mesajului, mijlocul de comunicare având o influență mult mai mare asupra modului de viață, de gândire și  acțiune a oamenilor decât mesajul însuși.

    ”Media ne-au înglobat în sistemul lor de organizare și ne-au făcut prizonierii lui în această închisoare fără ziduri” spune autorul.

El subliniază faptul că tehnologia are capacitatea de a-l forma pe cel care o utilizează după chipul ei. „La noile media există o structură proprie și un mod de funcționare care prin exigențele lor și prin efectul repetiției și obișnuinței ne influențează, ne modifică percepția, viața intelectuală și spirituală, felul de a fi în relație cu noi, cu ceilalți, creând un nou tip de om, homo connecticus”.

Ce se va întâmpla cu cartea tipărită, în acest nou context uman? Evident că noile media aduc un mare prejudiciu lecturii. Lectura presupune o concentrare de care omul conectat este tot mai puțin capabil. Actul lecturii presupune un participant activ, în  timp  ce utilizarea noilor media îi oferă comoditatea pasivității.

„Cărțile tipărite vor deveni neîndoielnic pe viitor o raritate de mare preț ce-ar trebui păzită și ocrotită cu scumpătate ca și niște relicve dintr-un paradis pierdut.” spune cu nostalgie autorul.

Perspectivele în ceea ce privește cartea tipărită sunt realmente sumbre :”Avem in prezent lucrări asupra cărora autorii au pierdut controlul, ediții fără editori, librarii fără librari, biblioteci fără bibliotecari și, în final cărți care nu mai sunt cărți, ramase fără cititori adevărați, pentru că lectura lor nu mai este cu adevărat lectură.”

luni, 7 februarie 2022

Ceea ce ești și ceea ce ar trebui să devii.


Considerată printre cele mai influente zece cărți ale lumii „Omul în căutarea sensului vieții” este scrisă de Viktor E. Frankll  in 1945, în nouă zile, la ieșirea din lagăr și narează experiențele dramatice trăite de autor timp de trei ani la  Auschwitz, Dachau și în alte lagăre de concentrare. Inițial Viktor Frankl a dorit sa o publice anonim, deoarece intenția autorului nu era aceea de a avea succes, de a căpăta faimă, ci de a transmite cititorilor, prin tragicul său exemplu, că viața își păstrează sensul chiar și în cele mai vitrege condiții. A scris această carte  simțindu-se responsabil să povestească întâmplările trăite, în dorința de a le fi de ajutor celor înclinați „să se lase pradă deznădejdii”.

Cartea are trei părți, prima parte narează experiențele din lagăr, a doua parte vorbește despre conceptele de bază ale logoterapiei, metoda în psihoterapie fundamentată de Viktor Frankl, și partea a treia care este o „pledoarie pentru optimismul tragic”.

Atunci când a fost deportat  în lagărul de la Auschwitz avea asupra sa manuscrisul unei cărți științifice pe care tocmai urma să îl publice. Este vorba de „Duhovnicia medicală”. Manuscrisul a fost confiscat cu brutalitate în lagăr și dorința de a-l rescrie  l-a ajutat să supraviețuiască, mărturisește Viktor Frankl. Bolnav fiind de febră tifoidă într-un lagăr din Bavaria, a notat pe bucățele de hârtie idei ce urmau sa îl ajute la rescrierea manuscrisului și tocmai acest lucru l-a făcut să treacă atunci peste pericolul unui accident vascular.

Viktor Frankl afirmă că, în lagăr nu au rezistat cei mai puternici fizic, ci doar aceia care aveau o motivație pentru a trăi și îl citează pe Nietzsche care spune „cel ce are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura aproape orice."

Logoterapia, metoda pe care Viktor Frankl a dezvoltat-o, se axează pe sensul pe care pacientul dorește  să îl dea viitorului său.

Logos vine din limba greacă si înseamnă „sens". Logoterapia sau,  „cea de a treia școală vieneză de psihoterapie", așa cum a mai fost numită, se focusează asupra sensului existenței umane. Conform logoterapiei, „acest efort al omului de a afla sens în viața sa este  forța motivatoare primă în om.” De aceea, afirma Frankl,” vorbesc eu despre voința de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau, cum l-am mai putea numi altfel, voința de plăcere) pe care se centrează psihanaliza freudiană, și totodată în opoziție cu voința de putere pe care se centrează psihologia adleriană (care folosește termenul de luptă pentru superioritate). ”

Omul este ființa care are capacitatea de a trăi și de a muri pentru ceea ce consideră important și valoros în viața sa, pentru idealurile și valorile sale.

 Prima școală vieneză de psihoterapie îi aparține lui Sigmund Freud, psihanaliza, iar cea de-a doua, lui Alfred Adler, psihologia individuală, iar logoterapia sau analiza existențială aparținând lui Viktor Frankl a ajuns sa fie cunoscută drept cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie.

Frământarea și chiar disperarea omului cu privire la valoarea vieții sale nu sunt boli mintale, ci reprezintă o problemă existențială, în accepțiunea lui Viktor Frankl.

Omul ajunge la sens prin valori, care se pot realiza prin trăire,  experimentând bunătatea, adevărul și frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură sau  prin iubire, a doua cale se poate înfăptui prin creație, a scrie, a crea prin orice alta formă de creație și a treia cale, prin atitudinea pe care o avem în fata unei suferințe inevitabile: vinovăție, suferință, moarte.

Viktor Frankl afirma că sănătatea mintala se bazează, paradoxal, nu pe echilibru, cum greșit am presupune, ci pe un anumit grad de tensiune, pe tensiunea dintre ceea ce ai făcut deja și ceea ce ar trebui să mai realizezi, adică pe diferența dintre ceea ce ești și ceea ce ar trebui să devii. Omul nu are nevoie să scape de tensiune, deoarece vidul existențial este periculos, conduce la plictiseală care este o importantă sursa a nevrozelor. ”Azi putem să-l înțelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârșit între două extreme, între necazuri și plictiseală.” afirma autorul.

Succesul, fericirea sunt efecte secundare neintenționate  care rezultă din dedicarea omului fată de o cauză mai mare decât el însuși, sau al dăruirii de sine către o altă persoană. ”Fericirea trebuie să vină de la sine - și faptul acesta este valabil și pentru succes: trebuie să îl lași să se producă tocmai nepurtându-i de grijă. „

 


vineri, 4 februarie 2022

Anotimpul lecturii

             Aceste randuri stau sub semnul starii de fericire pe care o produce lectura unei carti. A citi, a te cufunda in atmosfera unei carti, reprezintă o mare bucurie a sufletului pe care omul obisnuit a pierdut-o in ultima vreme.

”Timpul nu mai are rabdare cu oamenii” isi incepea Marin Preda unul dintre romanele sale si parafrazandu-l putem spune ca vremurile sunt  necrutatoare față de obiceiul de a citi. Lectura a pierdut lupta  în competiția cu tehnologia. 

De ce nu mai citim? Să  fie de vină ...

Ritmul trepidant al vietii care nu ne mai lasă  răgazul să  ne bucurăm de momentele plăcute pe care lectura le poate oferi ?!

Civilizatia vizualului care si-a castigat suprematia poate fi o explicatie?...

Societatea nu mai valorizează  cultura, scara valorilor situează  in varf  banii, puterea si influenta?

Emil Faguet  spunea ca „arta de a citi este arta de a gandi cu putin ajutor", iar acest ajutor sunt tocmai cartile si poate ca  motivatiile prezentate sunt de fapt ocaziile si nu cauzele fenomenului de “a nu mai citi “,  o cauza profunda fiind tocmai aceasta lipsa de interes a omului modern pentru gandul de calitate, pentru o viata interioara profunda si autentica, omul modern fiind omul fast-food-ului atat pentru trup cat si pentru minte.

Purtam in  noi nevoia de a deslusi lumea in care traim prin povesti, lectura fiind un bun prieten. Cărţile te ajută să înţelegi ceea ce trăieşti, să „lecturezi” viaţa, dar nu pot ţine loc de viaţă adevărată, pentru că lectura poate fi ca o mare lene, cum spunea Cioran.

Cititul este un demers complex care presupune in opinia scriitoarei Virginia Woolf si ea o impatimita a lecturii, ,„perceptie rafinata” si „o mare cutezanta imaginativa” , lectura fiind „un proces mai lung si mai complicat decat privirea.” Unicul sfat pe care il dadea scriitoarea, cu privire la lectura, era acela de a nu urma niciun sfat, de a ne asculta instinctul, de a ne folosi ratiunea si a trage propriile concluzii, independenta fiind cea mai de pret calitate a cititorului. „ In orice loc putem fi constransi de legi si conventii- dar in biblioteca ele nu exista”.

Cititul nu poate fi un scop în sine. Citind, alegem substanţa sufletului nostru, eşti ceea ce citeşti.

Se întâmpla de multe ori să ne regăsim în personajele cărţilor, dar nu se pune problema de a acţiona sub impulsul similitudinii pentru că realitatea şi ficţiunea sunt lumi diferite, guvernate de legi diferite, lumi ce au însă punctele lor de interferenţă. In ficţiune totul se întâmplă pe un fel de muzică, există o magie ascunsă, o vrajă care produce emoţie estetică, care creează sensuri.

„Suferinţele tânărului Werther”, romanul epistolar al tânărului Goethe a produs multă vâlvă în perioada sa, si  datorită faptului că un val de sinucideri a fost pus pe seama lecturii cărţii.

Cu mintea plină de cărţile citite, hidalgul Alfonso Quijada se hotărăşte să devină cavaler rătăcitor.

Acestea sunt exemple de cum nu trebuie să influenţeze lectura cursul vieţii personale, de cum nu trebuie să te identifici cu un personaj şi să acţionezi sub impulsul similitudinii.

Pe lângă emoţia estetică, actul lecturii presupune însă şi o componentă etică, lectura modelând astfel sufletul şi mintea omenească, purificându-le şi făcându-le mai bune.

Iubesc prospetimea si schimbarea de perspectiva pe care o opera beletristica moderna si contemporana le aduce in perceptia acelui „nimic nou sub soare”,cautarea unor noi forme de expresie care sa exprime conditia umana in complexitatea ei: in singuratate sau solidaritate, in speranta sau disperare, plangand ori zambind, atotputernica sau neputincioasa, pura sau maculata, reprezinta sufletul artei insasi .

Bucuria estetica pe care arta moderna o poate da omului modern nu poate fi deplina fara asimilarea valorilor artistice clasice perene carora arta moderna li se va adauga prin ceea ce are valoros si nepieritor.

Aceste randuri,  reprezinta o pledoarie pentru cititul ca bucurie, ca forma de fericire, cum spunea Borges.

Virginia Woolf ne adreseaza peste timp indemnul „de a citi de-a valma, simultan poeme, piese de teatru, romane, carti de istorie, biografii, carti vechi si noi. Ar fi o crima funesta in ochii lui Eschil, Shakeaspare, Vergiliu si Dante, care, daca ar putea vorbi, de fapt ei o fac, ne-ar spune:

"Cititi-ne, cititi-ne pentru voi insiva!”  

luni, 17 ianuarie 2022

Cand „fictiunea este o istorie care ar fi putut sa se intample” Irvin Yalom „Plansul lui Nietzsche”

             

In  „Dincolo de bine si rau” Friedrich Nietzsche, filozoful  care a marcat Europa moderna  prin ideile sale, adresa indemnul ce rivalizeaza  cu un poem inspirat : „Incon­juraţi-vă de oameni ce sunt precum o grădină, - sau precum o mu­zică deasupra apelor, la ceas de asfinţit când ziua în amintire se preschimbă; - alegeţi buna solitudine, cea liberă, graţioasă şi uşoară care vă îndreptăţeşte să rămâneţi buni într-un sens sau într-altul!” Si iata cum lumea ideilor, care are propriile legi tainice,  creeaza  prin condeiul inspirat al lui Irvin Yalom povestea in care Nietzsche este inconjurat de acei  oameni „precum o gradina” despre care filozoful vorbea. Este vorba de romanul „Plansul lui Nietzsche” scris de Irvin Yalom, un mare scriitor, dar si unul dintre marii psihiatri şi psihoterapeuţi contemporani, absolvent al Boston University School of Medicine si autorul unei noi abordari psihanalitice, psihoterapia existentiala.

Actiunea romanului se petrece la sfarsitului  secolului al  XIX lea si ii are ca protagonisti pe  filosoful Nietzsche si Josef Breuer, medic si neurofiziolog austriac, evreu de origine. Breuer era la sfarsitul secolului al XIX lea  singurul diagnostician din Viena care putea sa  trateze insteria și alte boli grave. Breuer este cunoscut pentru cazul  Anna O. de care s-a ocupat, o femeie care suferea de isterie sau „paralizie a membrelor, precum și tulburări de vedere și vorbire.” 

Desi contemporani, Nietzsche și Breuer nu s-au cunoscut niciodată in realitate. Dar, ce-ar fi fost daca... Pentru Yalom istoria este o ficțiune care s-a întâmplat în trecut, în timp ce ficțiunea este o istorie care ar fi putut să se întâmple. “ Astfel, pornind de la personaje reale, Yalom a imaginat pentru noi o istorie captivanta, care desi nu s-a intamplat, ar fi putut foarte bine sa se intample. Desi povestea se desfira sub impulsul acestui ce ar fi fost daca ... impresia de veridicitate este extrem de puternica.

Aflandu-se la Venetia, in vacanta, alaturi de sotia sa, medicul Josef Breuer este inoportunat de neconformista Lou Salome. Tanara, frumoasa si impetuoasa rusoaica cu care Nietzsche a avut o legatura sentimentala este cea care il abordeaza pe doctor si il implora sa faca ceva pentru mizantropul filozof care s-ar fi aflat in pragul sinuciderii. In joc ar fi fost chiar viitorul filozofiei germane. Tanara Salome il roaga pe doctor sa gaseasca  o modalitate de a-l trata pe Nietzsche  astfel incat orgoliosul filozof,  suferind de migrene puternice sa nu inteleaga ca este pacient, postura cu care nu ar fi fost de acord. 

Singura solutie pe care o gaseste distinsul medic Breuer la acesta provocare dificila este  aceea de schimba rolurile, de a se pune pe sine in rolul pacientului care are mare, disperata nevoie de ajutorul filozofului. Astfel, intr-o clinica din Viena, filozoful devine medic si medicul pacient.

Schimbarea de roluri, la inceput o aparenta, devine pe parcursul conversatiilor dintre cei doi, autentica si aflam cu surprindere ca viata, aparent,  buna si fericita a prestigiosului medic nu este lipsita de umbre amenintatoare.

Se insinueaza ca ceea ce se intampla in discutiile dintre cei doi protagonisti inseamna de fapt debutul in metoda psihanalizei, doctorul Breuer fiind mentorul si prietenul lui Sigmund Freud, care bineinteles, apare si el ca personaj in roman.

În timpul copilăriei, credeam că cel mai bun lucru în viață este să scrii un roman minunat”,s-a confesat  scriitorul intr-o conferinta si iata ca visul coplilariei i s-a indeplinit, devenind pe langa un nume de referinta la nivel mondial in psihiatrie, o revelatie in lumea literara prin  romanele sale ce imbina elegant realitatea, fictiunea, filozofia, psihiatria si beletristica., cu toate ca...

  „Nu mă gândeam să scriu, ci să citesc aceste cărți. Ah, munca nesfârșită a intelectualului – turnând toată știința asta în creier printr-o deschidere de trei milimetri în iris.”