Locul in care il intalnim pe celalalt

Conceptul de spaţiu public este centrul reflexiei filozofice actuale asupra democraţiei. El reprezintă firul director pentru a imagina soluţii la criza instituţională actuală. În acest domeniu, prevalează problematica publicităţii şi a dezbaterii publice în raport cu trei tipuri de întrebari: legitimitatea puterii publice într-o societate condamnată la autodeterminare şi auto-organizare, definiţia condiţiilor unei comunicări democratice şi unei suveranităţi populare, tratarea problemelor de interes public într-o acţiune colectivă.

Puţin folosit în limbajul teoriei politice şi analizei sociale, conceptul de spaţiu public a cunoscut o largă utilizare după traducerea celebrei opere a lui Jürgen Habermas „Strukturvandel der Offentlichkeit” în Franţa, sub titlul de „L’espace publique”. Habermas căuta, înainte de toate, să reconstituie, în spiritul marxismului clasic, punctul de vedere, normativ necesar al unei teorii sociale critice: modelul spaţiului public burghez reconstituit la capătul unui studiu istoric şi care trebuie să servească de referinţă critică sau de etalon pentru a stabili un diagnostic asupra stării prezente a societăţii conduse de un „stat social”. Acest model este normativ în sensul că el reprezintă condiţiile ideale ale unei organizaţii şi funcţionări politice, permiţând emanciparea indivizilor şi colectivităţii. Habermas consideră astăzi că această idealizare a sferei publice burgeze constituie premizele unei filozofii a istoriei. El a renunţat la fundamentele normative ale teoriei sale critice şi i-a subtituit o teorie de natură comunicaţională.

Idealul de „spaţiu public” autonom, garant al libertăţilor şi autodeterminării raţionale a individului şi colectivităţii, reprezintă un lucru dezirabil, pe de o parte, constrângător, pe de altă parte. În acest orizont de sensuri, spaţiul public are statutul unei exigenţe căreia nu ne putem sustrage fără a renunţa la promisiunile democraţiei şi la proiectul modernităţii. Noi nu ne putem mulţumi însă cu orice fel de spaţiu public, un spaţiu public organizat exclusiv de puterea politico-administrativă sau de sistemul economic nu poate onora aşteptările noastre normative relative la spaţiul public. Fac parte din însuşi conceptul de spaţiu public exigenţa unei autonomii a discursului public, un public suficient educat şi interesat de problemele publice pentru a-şi exersa public raţiunea, mai degrabă decât un public clientelizat şi manipulat de media. Ceea ce este în joc în spaţiul public este exerciţiul „suveranităţii populare”. Habermas aplică spaţiului public problematica sa de „etică” a discuţiei” ceea ce se prezintă ca o etică pur procedurală. Spaţiul public este cadrul unde se discută chestiuni practice şi politice. Aceste chestiuni sunt, aşa cum susţine Habermas, „susceptibile de adevăr”. Ele pot fi hotarâte în mod raţional prin confruntarea argumentelor.

Potrivit lui Habermas , burghezii cultivaţi şi raţionali au opus practicii „secretului” promovat de statul monarhic, aşa numitul principiu al Publicităţii prin care ceea ce era ascuns este adus la cunoştinţa publicului, devine „transparent” pentru membrii societăţii. Astfel se creează un adevărat spaţiu de mediere între societatea civilă şi stat. În acest spaţiu al sferei publice burgheze, presa de opinie şi diferitele forme ale reprezentării politice conduc la formarea opiniei publice. La originea acestei opinii publice se află critica raţională şi discursul argumentativ.

Principiul Publicităţii a intrat în scenă în condiţii istorice şi politice bine definite: clasele populare erau excluse din acest spaţiu public, schimbul de opinii producându-se între proprietari privaţi ce aspirau la o discuţie raţională. «Apariţia statului Providenţă, dezvoltarea culturii de masă şi recurgerea la sondaje în activitatea economică şi viaţa politică au transformat profund principiul Publicităţii » De la un principiu al criticii exersate în mod liber de către cetăţeni, el a devenit un principiu al unei integrari „dirijate de către instituţiile Publicităţii demonstrative: administraţia, asociaţiile şi mai ales partidele” .

Atunci când administrăm Publicitatea este evident că nu se mai poate vorbi de formarea liberă a opiniei publice, ci doar a unui „consens fabricat” care să servească puterii politice şi în defavoarea opiniilor private. Conform lui B. Miège, în timp ce Habermas ajunsese să lase practic deoparte conceptul de spaţiu public, acest concept este reactivat de politologi şi sociologi, aducându-i două modificari esenţiale: spaţiul public este spaţiul conflictual în care clasa burgheză domină celelalte clase, o teorie manipulatorie a mass media conform căreia noile mijloace de comunicare pun stăpânire pe public luându-i posibilitatea de a lua cuvântul şi de a contrazice modalităţile de ordonare dintre spaţiul social şi spaţiul politic şi deci de către formele comunicării politice.”

Spaţiul public şi spaţiul privat sunt două forme şi logici de comunicare diferite, separaţia dintre ele determinând specificitatea comunicării politice. Public şi privat sunt categorii de origine greacă transmise nouă cu “pecete romană”.

În Evul Mediu european, opoziţia operată de dreptul roman între public şi privat, deşi uzuală, nu are un caracter constrângător. O anumită corespondenţă cu noţiunea clasică de publicus şi privatus provine din vechea tradiţie germanică prin acel comunal (gemeinlich) şi particular(sunderlich).

Domeniul obştei este de ordin public: fântâna, terenul pieţii destinate uzului comun, sunt «loci communes », « loci publici ». În limba germană, cuvântul privat, derivat din latinescul « privatus » se găseşte pe la mijlocul secolului al XVI lea şi anume cu semnificaţia avută pe atunci de englezescul    «private», de franţuzescul «privé». Slujbaşii statului sunt persoane publice, ei au o funcţie publică. Publice sunt şi clădirile şi instituţiile. De cealaltă parte, există persoanele private, funcţionarii privaţi, afacerile private şi clădirile private. Autorităţii i se opun supuşii excluşi de către ea, EA autoritatea slujeste, binelui public, iar acesta urmăreşte nevoile sale private.

Marile tendinţe care se impun până la sfârşitul secolului al XVIII lea constau în faptul că puterile feudale, biserica, princiaritatea şi pătura stăpânitoare se descompun într-un proces de polarizare; ele se scindează în cele din urmă, pe de o parte în elemente private, pe de altă parte în elemente de natură publică. Biserica îşi schimbă poziţia în funcţie de reformă: legatura cu autoritatea divină devine o chestiune privată, libertatea religioasă devine prima sferă de autonomie privată. Biserica îşi continuă existenţa ca un corp social cu statut juridic.

Polarizarea suferită de puterea princiară este marcată la vedere prin despărţirea bugetului public de bunurile clasei domnitoare. Birocraţia, forţele armate, justiţia reprezintă instituţiile puterii publice, Curtea devine din ce în ce mai mult sferă privată. Spaţiul privat reprezintă locul “filiaţiei şi identităţii singulare în care identităţile se disting unele de altele şi îşi confruntă reprezentările lor de filiaţie şi cultura familială” . În spaţiul privat al comunicării, individualităţile se disting şi îşi confruntă reprezentările de filiaţie şi cultură familială fiind antrenate în procesul de comunicare reprezentările memoriei individuale şi familiale. Aceste relaţii sunt dominate de reprezentările pe care fiecare individ le are despre ceilalţi şi despre interacţiunea cu ei în spaţiul public sau privat.

În spaţiul public “loc al indistincţiei şi raporturilor sociale” relaţiile de comunicare sunt influenţate de statutul social al persoanelor implicate, de raporturile acestora cu instituţiile şi actorii sociali. Totalitatea activităţilor de reprezentare a apartenenţelor sociale şi a faptului instituţional reprezintă tocmai spaţiul comunicării politice. Trebuie menţionat faptul că există tendinţa de a duce comunicarea privată în zona comunicării publice, respectiv prezentarea vieţii private în media, lucru care afectează înţelesul comunicării politice. Spaţiul public ”penetrează vechea sferă privată, substituie structurile tradiţionale de socializare cu instrumentele sale de comunicare; în fapt, difuzarea vulgarizată sau nu, a producţiilor istorice, psihologice sau chiar sociologice, contribuie la întărirea acestei practici sociale ce se impune în societăţile moderne.”