Discursul persuasiv al imaginii

Semiologia imaginii consideră că toate atributele limbajului se aplică şi imaginii, imaginile constituind semne cu semnificaţie.

Opera devine, după expresia lui Louis Marin, un « texte figurativ dans lequel le visible et le lisible se nouent l’un à l’autre »  şi suprafaţa plastică devine un sistem de semne ce fac obiectul unei lecturi plastice. A citi o imagine, înseamnă sa o parcurgi şi sa o descifrezi. Pentru ca o imagine să fie un text figurativ pasibil de lectură, trebuie să existe semnele şi codul cu care să îl putem descifra.

Elementele limbajului ar putea fi căutate în elementele figurative ? Simbolul este un semn lingvistic ? Pictura medievală şi renascentistă abundă în astfel de simboluri : crinul înseamnă puritate, şarpele care îşi muscă coada, eternitatea ş.a.m.d.. Simbolul nu este însă în opinia semioticienilor un semn lingvistic, el redă prin analogie un concept şi este folosit pentru a provoca o stare de conştiinţă. Regulile compoziţiei picturale care au triumfat în cursul secolului al XIX lea nu au avut însa niciodată caracterul imperios al gramaticii. Pe de altă parte, imaginea este incapabilă să traducă operaţiile intelectuale fundamentale care sunt : abstracţiunea, alternativa, consecvenţa, implicarea, negaţia .

Deficienţa lexicală şi sintactică a imaginii o face să fie ireductibilă la un discurs particular şi totodată deschisă la o multitudine de discursuri posibile.

Echivocul este un element constitutiv al imaginii şi ne arată limitele gândirii prin imagine. Ceea ce pare însă o limită, un defect al mesajului artistic în pictură, devine paradoxal o calitate, calitatea defectului constând în pluralitatea de sensuri. De la imagine la sens, legătura este aleatoare, indirectă, complexă.

Putem vorbi deci, la propriu, de un discurs al imaginii ? Poate fi logosul o eventuală forţă persuasivă a imaginii  ?