Domnul Dan la Targoviste

Dan Puric a venit la Targoviste sa ne vorbeasca « despre iubire ». «Am venit sa va invat ce este iubirea, ca dumneavoastra nu stiti » s-a auto-ironizat actorul.

Cu verva si mult umor, dar si o patrundere adanca a lucrurilor, «Domnul Dan» ne-a vorbit despre iubire.      « Esti nebun ! » se pare ca i-a spus un prieten afland despre ce se pregateste sa vorbeasca. O nebunie intr-adevar, avand in vederea atat complexitatea subiectului cat si pragmatismul arid al timpurilor. Dar o nebunie frumoasa !

Dan Puric desface pentru noi «la vedere» ghemul incalcit al cunoasterii iubirii jucand cand pe Eros, pehlivanul care se distreaza si pe seama zeilor, si pe seama oamenilor, cand pe geloasa Afrodita, cand pe inocenta si mult incercata Psyche. Procesele spirituale, iubirea find unul dintre ele, sînt ilustrate prin imaginile oferite de mituri. Miticul este la urma urmei o ilustrare a fenomenelor spirituale reale. Nu departe de mit, in acest sens, este basmul. ”Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” este basmul ales. Acum Dan Puric joaca rolul „Dorului”: dar intr-o zi, "alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada si Fat-Frumos ia calea intoarcerii.

Socrate este asemanat datorita maieuticii, pe care cum bine se stie o practica filosoful, cu „Colombo-ul” lui Peter Falk . În Banchetul se infrunta conceptii diferite asupra iubirii: cea a omului obisnuit cu cea a politicianului, a poetului , a omului de stiinta. Dupa ce ii asculta pe toti, parand patruns si convins de cele auzite, vorbeste si Socrate. Pentru el, iubirea nu este o divinitate, dar este ceea ce îl conduce pe om la Dumnezeu. Pentru Socrate, Eros, iubirea, nu este un zeu. Dumnezeu in desavarsirea sa, posedă Frumosul şi Binele. Eros este aspiraţia către acestea, un mijlocitor intre pamantesc si divin.

Parafrazandu-l pe Pascal care spunea :”Le cœur a ses raisons, que la raison ne connaît point”, Dan Puric spune: „Iubirea omenească este o pierdere, încetul cu încetul, a raţiunii dar nu către nimic ci către o altă raţiune, cea a inimii.” (…) in timp ce ….

„Iubirea dumnezeiască este o pierdere a inimii tale într-o inimă mai mare, cea a lui Hristos”.